Edenul de-o clipă

POPOR NEVRICOS 1

2012-03-01T12:47:00.000-08:00

Hipersensibilizată de luminaecranelor din care se scurg, neîntrerupt, zi şi noapte, şuvoaie de vorbe despreorice, societatea se încarcă, după nevoie, cu o cantitate considerabilă denervozitate. De aici şi până la isterie, fiecare e pe cont propriu şi, slavădomnului, tot mai mulţi şi-o asumă. Zilele acestea asistăm la formasofisticată, pe care o numim isteria 0 ( zero ), declanşată de punerea înaplicare a legii educaţiei care prevede:

Art.29

(1) Invatamantul primar se organizeaza si functioneaza,de regula, cu program de dimineata.

(2) In clasapregatitoare sunt inscrisi copiii care au implinit varsta de 6 ani pana la datainceperii anului scolar. La solicitarea scrisa a parintilor,a tutorilor sau a sustinatorilor legali, pot fi inscrisi in clasa pregatitoare sicopiii care implinesc varsta de 6 ani pana la sfarsitul anului calendaristic, dacadezvoltarea lor psihosomatica este corespunzatoare.

Aici apar primele semne denervozitate. De ce clasă pregătitoare şi de ce să fie evaluat făt-frumosul,când toată familia, başca prietenii, cunoscuţii, vecinii şi chiar măria-saeducatoarea ( acest cal troian al părinţilor din curtea educaţiei ) susţin cutărie că progenitura e făt-deşteptul, dacă nu chiar făt-genialul, care s-arputea să nu fie perceput întocmai de psihologul evaluator. Într-o ţară în carese invocă permanent amatorismul, am ajuns să fim iritaţi de profesionalism dacăse aplică familiei mele.

Să fie ipocrizia? Nu cred că neamulacesta credincios, plin de evlavie este capabil de aşa ceva!

O fi lipsa de informaţie.Dar de doi ani se-aude numai cum, din toamna lui 2012, grupa mare pregătitoareva deveni clasa pregătitoare sau clasa zero, trecând la învăţământul primar.Părinţii susţin că n-au fost informaţi şi cred că, dacă susţin aceasta, seaşteptau să le trimită ministerul, inspectoratele sau şcolile pliante cu scheme,desene, descrieri, poze şi eventual un filmuleţ despre cum va arăta clasapregătitoare şi eventuala poziţie a fiului în clasă. Şi totul se întâmplă încadrul învăţământului de stat, adică a celui moca.

Să fie ipocrizia? Nu cred că neamulacesta credincios, plin de evlavie este capabil de aşa ceva!

O fi altceva? Cu siguranţă! E cevamult mai domestic. E confortul pe care bieţii părinţi îl pierd deoarece nu vor mai beneficia de programulprelungit de la grădiniţă ci de unul normal, şcolar. Şi asta presupune o altăresponsabilitate. Dar ştim cu toţii: cresc copiii, cresc responsabilităţilepărinţilor. Se poate recurge şi la o soluţie alternativă: şcoala particulară.Adică scot banii şi constat că nu mai pot face regulile aşa cum vreau să le facla şcolile de stat unde învăţământul este gratuit, fiindcă trebuie, pe baniimei, să respect regulile impuse de consiliul de administraţie al şcolii private.

Să fie ipocrizia? Nu cred că neamulacesta credincios, plin de evlavie este capabil de aşa ceva!

Şi mai este ceva. Popor tolerant, cuvocaţia respectului faţă de semen şi iubirea aproapelui, părinte model pe baniiobştii, nu vrea orice şcoală pentru moştenitorii săi ci una elitistă, dupăprincipiul omul nostru - alesul nostru, adică nu copiii sunt cei care fac oşcoală bună ci părinţii şi, implicit, şcoala care foloseşte orice mijloace,inclusiv denigrarea altor şcoli pentru a-şi atrage copiii cei mai dotaţi şi maidispuşi la efort şcolar ( spun asta pentru că-mi aduc aminte cum, ani de zilemarile şcoli cu profesori de excepţie se plângeau că, din cauza repartizăriicomputerizate vor forma clase cu mulţi elevi cu medii foarte mari, proveniţidin şcoli de provincie şi care vor scădea nivelul şcolii. Păi dacă nu contacalitatea elevului ci doar eminenţa dascălului de ce nu demonstrau ei cum, dincei mai slab pregătiţi şi dotaţi elevi construiau savantul societăţii de mâine?).

Să fie ipocrizia? Nu cred că neamul acestacredincios, plin de evlavie este capabil de aşa ceva!

VERSURI 2

2012-02-28T02:36:00.001-08:00

Văzând arsura prin geamurile lor termopan vecinii înfricoşaţi au sunat lasmurd

echipajul s-a chinuit îndelungatăvreme cu descarcerarea umbrei

din ceaşca rece cu fundul gol

presărat cu scrumul dorinţei melede-atâta vreme, sine die, amânate

şi dusă la spitalul de arşi afost curăţată cu grijă

pregătită pentru o urgentă grefăde umbră

de la donatorii voluntari ce sedovedeau rând pe rând incompatibili

– nu corespundea densitatea

alteori transparenţa

capacitatea de contragere ori deexpansiune

adică elasticitatea –

numai tu n-ai fost printre ceidispuşi să renunţe

la surplusul de umbră făcutăpământului

degeaba tu rămâneai umbra meadintotdeauna

singura compatibilă

cu noi înşine.

ROMÂNIA NEAGRĂ...-N CERUL GURII 3

2012-02-27T08:36:00.000-08:00

Dacă, de cevatimp, societatea românească mă îngrijora, în ultima vreme, mă sperie. Mă speriepentru că nu se poate lua nici o decizie la nivel guvernamental fără a ficontestată cu vehemenţă. Mă sperie pentru că orice contestaţie duce laretragerea sau anularea deciziei. Nu pot trăi într-o ţară în care un grup decetăţeni, oricare ar fi ei, îşi pot impune voinţa în faţa unui guvern cereprezintă, democratic, majoritatea cetăţenilor care, prin vot, l-a mandatat şiîi susţine acţiunea. Contestarea, a doua zi după alegeri, a legitimităţii este oformă de terorism politic sau, în termeni româneşti, de hărţuire haiducească:ardem ogoarele, otrăvim fântânile. Mă sperie pentru că jocul democratic nu esteinterpretat de profesionişti ci de amatorii Cântării României, mă sperie pentrucă regizorul, scenografii, scenariştii şi chiar spectatorii îşi schimbăpermanent rolurile, redesenează decorurile şi rescriu scenariile cu o vitezăameţitoare, făcând ca totul să devină o mostră de amatorism. Mă sperie pentrucă nu sunt combătute idei, nu sunt amendate comportamente, nu sunt discutateprincipii ci sunt atacate persoane, indivizi cu drepturi egale cu aleatacatorilor, totul sub pretextul geniuluide pamfletar, nu şi al asumării consecinţelor care, între noi fie vorba, audus la cercetarea de către poliţie, confiscarea ziarului şi închisoare vreme deun an pentru Arghezi. Dar de, aceea era în vremea democraţiei nu a dictaturiidin zilele noaste, nu-i aşa?

Teatrul clasic aajuns astăzi un teatru forum, schimbat din mers şi jucat de publicul-actor. Nu enimic rău în asta dacă cei implicaţi ar şti despre ce este vorba şi despreresponsabilitatea pe care o implică jocul, cu-atât mai mult cu cât felul acestade spectacol este socotit teatrul celor oprimaţi. Cum însă la noi se compromiteorice idee, oricât de nobilă ar fi, oprimaţi se pretind mai ales cei care n-aufost niciodată în această situaţie.

VERSURI 1

2012-02-21T03:06:00.000-08:00

Pe străzile înfundate ale copilăriei mele pierdute

şi buzunarele găurite ale uniformei de elev

rătăceşte umbra ta sfidătoare

prin parcuri cu şolduri mlădioase îmbiind la şoapte languroase

ori priviri pierdute a pagubă

e cerul toamnei ca visul erotic întrerupt de focuri de armă

cu iepuri speriaţi rupând pământul

şi cearcăne privite în oglinda cafelei aburind

a plictiseală de înger lungit sub pomul re-cunoşterii vinovate

sorb doar o gură umbra mea îi ia locul

şi strădania repetată de-a goli ceaşca uşor ciobită

devine zadarnică

cafeaua îmi încălzeşte pântecele umbra-mi se lăfăie-n ceaşcă

privirea ta o mai caută scrumul ţigării se presară pe umbra

arsă de jarul ţigării abandonate

GÂNDURI 4

2012-02-20T05:56:00.000-08:00

Dupăcomportamentul de astăzi al aleşilor şi numiţilor acestora, al vechilorfuncţionari cu contracte beton şi obiceiuri sfinte,care-şi câştigă în instanţă dreptul de a fi incopetenţi, corupţi sau nesimţiţi,chiar dacă, uneori, li se desface contractul de muncă pentru unul din motiveleamintite, atât de cunoscutul vers bacovian ar trebui să devină „O, ţară sfântă, plină de humor”, ţară în careritualurile de înmormântare şi punerea crucilor cât încă împricinatul e viu şinici măcar în comă, au ajuns îndeletniciri normale şi necesare doar fiindcăcioclilor li se pare că nările lor, năclăite cu aroma putrefacţiei, simt dejamiros de mort. Sau poate că e încă reminiscenţa comportamentului barbar când,la gropile comune, alături de morţi, erau aruncaţi de-a valma şi unii încă vii.

Deşi se încearcădin răsputeri inocularea ideii că învăţământul românesc este un câmp de luptăîn care zac de-a valma trupurile însângerate ale combatanţilor, toţi luptând cuduşmanul comun, competenţa specifică,şi care a devenit un fel de hidră căreia îi tai unul din capete şi-i crescaltele trei în loc, de fapt el seamănă mai mult cu Povestea unui om leneş, în care, înmuierea posmagilor, adicăreducerea materiei, n-ar rezolva problema după cum nici mila şi pomana (sfântul cinci şi promovarea clasei ) n-a rezolvat-o, beneficiarulcontinuându-şi liniştit drumul spre spânzurătoare ( eşecul în viaţă:incompetenţă – şomaj – văicăreală ).

Noroc numai că hei-rup-ismulsocialist a dat mâna cu rentabilitatea economică a capitalismului şi sectorulneproductiv, care este învăţământul, s-a trezit pus la zid şi executat cu focautomat. Cine dă buzna în sistem are senzaţia că a nimerit în laboratoarelecelor mai mari universităţi din lume unde experienţele şi studiile cele maisofisticate ale avangardei educaţiei sunt puse în aplicare: se monitorizeazăabsenţele, se urmăreşte evoluţia / involuţia şi se alcătuiesc planuri derecuperare, se fac pregătiri şi se aplică simulări ale examenelor naţionale, sefac recensăminte, unii mai ocoşi fac vizite la domiciliu, se fixează programsăptămânal pentru întâlnirile cu părinţii, se organizează cursuri de tot felul( gratuite sau plătite ), profesorii scriu şi publică articole în reviste despecialitate sau cărţi sofisticate, etc. Chiar şi cei mai puţin pregătiţi sautalentaţi găsesc de cuviinţă că trebuie să-şi dea cu părerea sau să-şi etalezeplatitudinile pe bloguri personale deşi, ca şi în cazul primilor, nu citescceea ce scriu sau, de cele mai multe ori, nici ei n-ar citi ce scriu dacă ar fifost scris de altcineva. Şi pentru toate astea şi multe altele credeţi că sealocă vreun ban? Nici gând. Totul se face din convingere, cu dăruire, cuorgoliu şi, fireşte, mândrie patriotică ( locală şi naţională )!!!

Ipocriziasupraponderală a comportamentului, justificat prin formulări de genul „trebuiesă facem hârtiile că astea se cer, cu restul mai vedem noi” în loc să se spunăinvers „n-avem nevoie de hârtii fiindcă ne facem treaba şi faptele sunt clare”,nu poate fi decât oglinda unor spirite schilodite care acceptă orice, ba maipun şi ceva deasupra de fiecare dată, fiindcă dacă nu e de-o grevă ( singuraluptă pe care sunt capabili s-o ducă fiindcă e la comun şi apoi se şi pot primi banii recuperându-se, implicit, şiorele pierdute prin aducerea educabililor la cursuri în zilele lor libere ),atunci ideea luptei pe cont propriu rămâne un coşmar.

Am cunoscut pecineva care toată viaţa şi-a dorit funcţii şi poziţie socială iar când, însfârşit, a ajuns cel mai insignifiant şef, un fel de hârtie igienică într-o toaletă publică, n-a fost capabil să ia nici o hotărâre fără invocarea / acordulşefului superior, rămânând, de fapt, în aceeaşi poziţie pentru care se născuse, cea dintre dosul obedient şi mâna care-l şterge.

Când se-ntâmplăca astfel de oameni să fie parte la decizii sau la coordonarea reformei dinînvăţământul românesc, vă daţi seama ce iese.

În rest, parcă,toate sunt mai proaste decât le-am lăsat data trecută!

SĂNĂTATE !

2012-02-06T11:49:00.000-08:00

Un cuvânt, ourare, un tic, o obsesie... e sumadisperării locuitorilor unei ţări în care se mănâncă din copilărie când, ce,cum şi cât se poate, se bea din prima adolescenţă cam tot la fel, şi se trăieşteo viaţă cu teroarea că te-ai putea îmbolnăvi. Şi că, dacă te îmbolnăveşti, aipus-o, vorba românului, de mămăligă. Atunci abia începe calvarul. Fiindcăîncepe aventura cu vizita la medicul de familie, la medicul specialist, prinspitale, şi,o dată cu ele, umilinţele, banii cheltuiţi, etc., etc.

Acestea suntadevăratele motive pentru care pe locul întâi în dorinţele românilor este,detaşat, SĂNĂTATEA. Groaza de ceea ce ţi se-ntâmplă după ce ţi-ai pierdutsănătatea îi face să nu dorească ceea ce-şi doresc toţi oamenii din lumeanormală: succes, fericire, bunăstare, prieteni, iubire... Toţi oamenii se potîmbolnăvi la un moment dat dar spitalele au fost create pentru a le oferiservicii impecabile iar medicii şi asistentele nu te buzunăresc nicăieri.Serviciul medical este un act normal nu o experienţă traumatizantă.

Aşadar, nu boalaîl sperie cu adevărat pe fiecare dintre cei care nu-şi doresc decât sănătate,ci mizeria şi cheltuiala suportată pentru tratarea ei. Rămâne o singură supapăspre demnitate dar ea pare a fi controlată încă de o societate incapabilă ( nucontează motivele ) de a respecta dreptul individului asupra propriei vieţiatunci când ea devine insuportabilă suferinţă.

PASTEL 6

2012-01-30T01:27:00.000-08:00

Zadarnic azi iubirea înfrigurată-o cauţi

Căci ea a fost strivită sub paşii tăi cândva

Cu-aceeaşi nepăsare cu care, în oglindă,

Tu te priveşti pe tine şi vezi pe-altcineva.

Şi-ţi place... Mulţumită, zâmbeşti. Provocator,

Sub fardurile grele se naşte o grimasă.

Tot ce părea de-acuma să treacă mai uşor

Veghează din oglindă ori, poate, din fereastră.

Şi tot ce e culoare se estompează parcă

Iar tot ce pare sunet e numai o vibraţie

Când, în tăcerea surdă a timpului vorace,

Se smulge vremea noastră, umilă altercaţie.

PASTEL 5

2012-01-28T00:12:00.000-08:00

Acutizat parfumul de iarnă-i risipit

Pecreştetul de piatră ori văile-adormite

Ce tăinuie sub albu-iplăcutele ispite

Ce-atât de-ades prin lumevieţi au răvăşit.

Întors în amintire ca ursul în bârlog

Şi nărăvitasemeni la auriul mierii

Dinfiecare picur toată căldura verii

Eu ozidesc în stihuri postate-acum pe blog.

Adormitorde singur visez nemărginire

Pătrunsăde arcuşul concertului final

Când panaînmuiată de cântecul banal

Se scurge, precum ceara, în altă amintire.

PĂRERI 6

2012-01-24T09:11:00.000-08:00

Invocarea obsesivă a democraţiei, cu aceeaşi patimă cu care se invocă dictatura, nu rezolvă problemele şi asta, poate, pentru că democraţia este aplicată ca o dictatură a fiecăruia faţă de fiecare. Fiindcă altfel nu se explică de ce fiecare crede că este dator să-i spună celuilalt într-un dialog constructiv cum să procedeze, ce trebuie să facă şi, când celălalt nu-l bagă în seamă sau nu urmează îndemnul, democratul face spume la gură.

O legendă a democraţiei româneşti este că fiecare e liber să spună ce vrea. E-adevărat doar parţial, fiindcă, atunci când prin ceea ce spune jigneşte sau calomniază o persoană sau, în cazul în care respectiva este o persoană publică, aleasă democratic, sunt insultaţi toţi aceia care au votat-o, atunci mai vorbim despre democraţie? Dacă ar fi democraţie, ar trebui ca legea să funcţioneze inflexibilă şi progresiv: amendă / interzicerea manifestării în spaţiul public / izolare (închisoare). Fiindcă eu, alegătorul, nu vreau să fiu jignit de nimeni, atâta vreme cât nu jignesc pe nimeni şi nu fac decât să-mi exercit un drept, acela de a vota! Uneori pierzi la vot, alteori pierzi votând greşit. Poţi încerca să-ndrepţi eroarea protestând împotriva celor pe care i-ai votat şi care ţi-au înşelat aşteptările sau să-i pedepseşti la următoarele alegeri. Iar cei pe care nu i-ai votat să fie sancţionaţi, la fel, de cei care i-au votat. Asta înseamnă, pentru mine, democraţie. Restul e otravă.

Şi nu cred că preşedintele sărac / învins de securitate / dictator / etc. ori guvernul imoral / obedient preşedintelui / minoritar / etc. a interzis aplicarea legii ci sunt convins că unii, aleşi cu înzecit sau însutit mai puţine opţiuni, îşi exagerează rolul şi importanţa, perturbând actul democratic.

Nemulţumirea permanentă şi atitudinea opiniei publice faţă de gestionarea problemelor chiar personale, în spaţiul public, atitudine care nu este una normală şi care, totuşi, nu poate fi anihilată, sesizată de Anton Pann, a fost imortalizată artistic de Tudor Arghezi, al cărui text, îmi permit să-l reproduc.

Măgarul, călărit de un unchiaş,

Îl duce fiul de dârlog,

Şi nici nu au intrat încă-n oraş,

Că trei muieri, cam slobode, mă rog,

Îi dau cu tifla: ”– Cum? Nu ţi-e ruşine

Să-ţi laşi copilul desculţat pe jos

Şi să te care el pe tine?

Şi mai şi râzi, bătrâne puturos!”

Bătrânul n-are ce să spuie

Și, ocărât cum fuse, în zadar,

Opreşte-n loc, descalecă şi suie

Numaidecât băiatul pe măgar,

Şi ia dârlogul, ca să-l ţie el.

Gândindu-se la cele întâmplate.

Unchiaşul, cam slăbuţ şi mititel,

O ia scâlciu prin târg cu greutate.

Dar doi moşnegi înjură pe băiat:

”– Îţi şade, nesimţitule, frumos

Să stai acolo cocoţat

Şi laşi pe taică-tu pe jos?”

Băiatul sare iute de pe şa.

Şi tatăl şi copilul se-ntrebară:

”– Ce facem de ne-o merge tot aşa?

Cu o găină-n traistă,

La târg nu-i mare treabă.

Dacă ştiam, al dracului să hie

Şi ochii să le iasă,

Nu mai plecam cu noaptea-n cap, Ilie.

Mai bine ne-am întoarce, băiatule, acasă.”

Se chibzuiesc, mai stau, se mai frământă,

Se uită înainte şi-napoi,

Şi cu nădejdea târgului înfrântă,

Încalecă măgarul amândoi.

Dar o nevastă şi un gospodar

Îi întâlnesc pe drum, la o răscruce,

Şi-i plâng: ”– Nenorocitul de măgar

S-a-ncovoiat şi nu-i mai poate duce.”

Mai rămânea să facă o-ncercare,

Să ia de-acuma dânşii măgarul la spinare.

( Gura lumii )

Ne mai mirăm atunci de atitudinea faţă de cei care trebuie să ne reprezinte şi care, după ce-i mai şi plătim pentru a ne sfida, se luptă cu sălbăticie pentru accesul la sacul fără fund al resurselor publice?

Şi, tuturor, o ultimă urare: Hit the Road and dont come back !

PASTEL 4

2012-01-22T00:22:00.000-08:00

Scăpărător, privirea a iarnă-ipregătită

Şi-ntrebătore arcul pupilelor de ceară.

Nimicnu ne mai leagă de prea trecuta vară

Devremeconsumată şi-n grabă părăsită

Doarjocul poate, încă, e-acelaşi de-altădată

Căci,de copilărie, prea repede-am trecut

Şi-nvânzoleala aspră a vieţii n-am avut

Nicivremea, nici dorinţa, s-o văd recuperată.

Şitot aştept ca timpul să se dilate iar

Săfie măcar toamna cât este o viaţă

Iarmustul să mă spele şi-nvăluit în ceaţă

Printreculori pierdute trecutul să-mi presar.

DEMONI 3

2012-01-20T08:29:00.000-08:00

„...la zid părăsit

şi neisprăvit”

(balada Meşterul Manole )

Vocaţianeterminării, a plictiselii, revoltei sau lehamitei apărute în timpul zidirii,al facerii, este un alt demon care subminează fiinţa românului. Pe de altăparte, construcţia nouă nu începe de la zero ci de unde a fost abandonată. Deaici sentimentul improvizaţiei, al cârpelii.

Aflaţi laintersecţie, niciodată nu alegem drumul bun, dar întotdeauna nu avem răbdaresă-l străbatem până la capăt ( iar când s-a întâmplat să mergem până la capăt,n-am pornit de la început ci ne-am alăturat pe parcurs ), chiar dacă, acţiuneaînseamnă oricum câştig iar abandonul reprezintă întotdeauna pierdere. Încăpăţânareade a termina ceea ce ai început, indiferent de costurile neprevăzute ( şiasumarea lor fără a renegocia contractul ) sau de rezultat, înseamnă caracter. Pentrucă, şi atunci când pierzi, înveţi, iar viaţa este făcută şi din eşecuri. Separe că acestea au constituit dominanta existenţei românilor care n-au preaţinut seama de propriul proverb „dă,Doamne, mintea românului de pe urmă”. E clar că, la final, românul judecăîntotdeauna corect! Cu proiectarea şi execuţia are ceva probleme, fiindcă, întimpul lucrului are dese pusee de nervozitate şi dorinţe de abandon, încurajatecu frenezie de spectatorii sceptici şi cârcotaşi, dar feedback-ul funcţionează ireproşabil.

Şi chiar dacă,uneori, se găseşte vreunul capabil să sacrifice totul pentru a reuşi fie operalui este o întâmplare, ori el este o excepţie. Şi tot singur, uitat sauabandonat sfârşeşte, dacă nu are cumva norocul de a fi contestat îndelung.

PASTEL 3

2012-01-17T12:15:00.000-08:00

S-a scurs din mine vlaga înalbul fără vină

Şi mi-a rămas, tăciune, un gând fără de vatră,

Un pod al palmei căptuşit cu vată,

Sub care joacă focul şi sufletul suspină

Măcelărit amurgu-i de-atâta rătăcire

Pe-ascunsele, de diamant, poteci

Sub care doarme iarna o caldă amintire

A vieţii peste care, nepăsătoare, treci.

Şi firav, precum firul de iarbă-n hibernare,

Se lasă păgubitul, de fumuri, astăzi, horn,

Un adăpost de păsări grăbite, la plecare

Spre lumile din care nu peste mult se-ntorn.

PASTEL 2

2012-01-13T06:50:00.000-08:00

Mai ninge cu iluzii pe vise putrezite...

Potop de iarnă-n geruri se-şternemonoton

Şi sub zăpada calmă sunt nopţilestrivite

De marginile lumii turnate în beton

Doi ochi deschişi spre lume cu-amurgulpe retină

Nerăbdători aşteaptă imaginea dintâi

Când, lacomă, iar muşcă zăpada lunaplină

Înfiorând lumina opaiţelor molâi.

Zadarnic dinspre vârfuri se prăvăleştevalea

Tot verdele din ramuri e-acuma doardecor

Iar tu mai cauţi încă prin sufletecărarea,

Pe care ai pierdut-o, spre izvor.

PASTEL 1

2012-01-05T05:26:00.000-08:00

A nins cu şoapte pe urechea dreaptă

Şi cu prelungi suspine în cea stângă

Şi sub noianul sunetelor, iată

Că superbia nopţii-o să se frângă.

Şi tot cristalul ei devine lut

Când mocirlos, când praf de lună

Peste iluzia noastră aşternut

De-a fi tot singuri chiar şi împreună

Şi gerul ei de-acuma mai bate înspre gri

Şi albul de pe coame alunecă-n îngheţ

Când amintirile devin pustii

Şi prin livadă vântul devine pădureţ.

PREFAŢĂ 2012

2012-01-02T03:21:00.000-08:00

Iată-ne acostaţi, în siguranţă,la ţărmul insulei 2012 din

arhipelagul Vita nostra brevis est şi chiar suntem deja la al doilea pas! Ne-aumai rămas 354 pentru a traversa. Sunt mulţi sau puţini, vor fi siguri sauezitanţi, în aval sau în amonte, solitari ori solidari, urmând drumul drept saucel ocolitor... vom şti abia la final.

Să ne bucurăm, aşadar, că avem privilegiul de a porni la noul drum şi, ca de fiecare dată, să sperămcă finis coronat opus.

URARE

2011-12-27T03:32:00.000-08:00

Acum, cândultimele fire de nisip, care ne-au vegheat bucuria naşterii lui Isus, seprecipită să treacă în partea cealaltă a clepsidrei, pentru ca, peste câteva zile,să devină primele clipe ale noului an, eu, simplul rătăcitor prin templulcuvintelor şi păstorul gândurilor bune, doresc să mulţumesc tuturor prietenilor,ştiuţi sau neştiuţi, călători prin constelaţia BLOG şi care au aedenizatuneori, în atât de rarele lor clipe libere,pe paginile-autoportret ( arată-mi cumgândeşti ca să-ţi spun cine eşti ) ale juniorului meu blog, să le urez să aibă unan nou fericit, mai bun decât toţi de până acum şi să fie convinşi că lumea vafi mai bună doar atunci când fiecare îşi spune „eu voi fi mai bun azi decât ieri şi mâine decât azi” şi o va şiface.

Aşa să ne-ajute2012!

La mulţi ani!

DECEMBRIE

2011-12-21T06:24:00.001-08:00

Decembrie plin de vise cu îngeri şi cu magi

E azi nehotărât, cum n-a mai fost vreodată.

Şi-ar prelungi şederea, pe malurile largi

Privind încă la toamna uşor îngândurată.

Zăpezile-şi-amână şi ele cotropirea.

Doar câţiva fulgi zănateci, prea răsfăţaţi copii,

Zbenguitori, anunţă, din spate, herghelia

Ce freamătă în hăţuri şi-i gata de-a porni.

Mai trist pare şi Moşul, pătruns de-ngrijorare

– e locu-n care paşii se rătăcesc uşor –

Ar vrea să ducă lumea spre cerurile-nalte

Nu să devină, bietul, el însuşi, muritor.

Şi, cu toiagul vremii, în poarta sărbătorii

El bate cu nădejdea fiinţării lui Isus

În inimile noastre supuse aurorii

Născutului sub vremuri dar peste veacuri dus.

Ultimul rondel

2011-11-30T05:37:00.000-08:00

N-am vrut ipocriziei să-i fiu slujbaş supus

Şi m-am trezit proscrisul din margine de lume

Cu toţi copoii lumii lătrându-mi azi pe urme...

Dar n-am trădat ca, vieţii, să-i fiu eu, mai presus.

Chiar tăvălit prin vorbe şi gesturi ce mi-au spus

Că dincolo de moarte făţarnicii n-au nume

N-am vrut duplicităţii să-i fiu slujbaş supus

Şi m-am trezit proscrisul din margine de lume.

Chiar dacă mare parte din vise mi s-au scurs

Şi am rămas doar paznic de far fără lumină

Călăuzind pe mare corăbii care-au dus

Spre apele uitării damnaţii fără vină,

N-am vrut făţărniciei să-i fiu slujbaş supus.

Rondel 12

2011-11-27T03:56:00.000-08:00

Visam că visele-mi erau adevărate

Iar tu să le destrami cercai, timid.

Eu le păzeam cum aperi o cetate

La care zilnic mai înalţi un zid.

Pe vechea tencuială, adăugate,

Riduri fierbinţi se-aştern peste-un alt rid.

Visam că visele-mi erau adevărate

Iar tu să le destrami cercai, timid.

Şi roase cum erau, de timp mâncate

Cum însumi sunt de nopţile cu frig

În care prin tăceri stau adunate

Şoaptele frânte înspre care strig,

Visam că visele-mi erau adevărate.

Rondel 11

2011-11-25T00:36:00.000-08:00

Când iarnă e în suflet şi-afară-i primăvară

Se rupe din tăcere o ultimă frântură...

E şoapta rătăcită ce-o ia pe scurtătură

S-ajungă la timpanul rămas pe prispă-afară.

Şi sfânta pioşenie şi aspra-njurătură

Stau între două vorbe sub care se-nfioară.

Când iarnă e în suflet şi-afară-i primăvară

Se rupe din tăcere o ultimă frântură.

Nici gândul nu mai poate să treacă înspre vară

Nici eu spre tine astăzi n-am rost a mai porni.

Se răscolesc aduceri aminte despre-o seară

În care tu uitat-ai în urmă-ţi a privi.

Când iarnă e în suflet şi-afară-i primăvară...

Rondel 10

2011-11-23T05:10:00.000-08:00

Nu mă lega de tine când funiile-s coapte

Că inutil ţi-e gestul şi munca-i de pomană.

Doar ştii că împreună n-om trece înc-o noapte

Din trista şi ploioasa, nemărginită, toamnă.

E noaptea numai sfetnic fără şoapte

Din care singur, parcă, şi somnul se destramă...

Nu mă lega de tine când funiile-s coapte

Că inutil ţi-e gestul şi munca-i de pomană.

Nu-mi da ce niciodată din tine n-a fost parte

Şi ce-ţi doreşti, din mine, acuma, să iei vamă !

E prea, săracu-mi suflet, secătuit de moarte

Să-nfrunte lăcomia-ţi când viaţa-i se destramă.

Nu mă lega de tine când funiile-s coapte...

Rondel 9

2011-11-19T04:30:00.000-08:00

Ca Narcis poate-aş fi ajuns să fiu

De n-aş fi fost asemeni lui Sisif

Şi zi de zi la margini de recif

Să eşuez ca Moise în pustiu.

Chemarea, decât Iuda, spre argint

Aş fi voit ca altfel eu s-o ştiu.

Ca Narcis poate-aş fi ajuns să fiu

De n-aş fi fost asemeni lui Sisif.

Din ce-a trecut, acum e prea târziu

Să schimb ceva şi n-ar avea nici rost

Să spun că-i roz ce este cenuşiu

Ori galben-pal tot verdele ce-a fost.

Ca Narcis poate-aş fi ajuns să fiu...

Rondel 8

2011-11-17T05:50:00.000-08:00

Ca Noe m-am retras cioplind o arcă,

Potop de vorbe să înfrunt cu ea.

Meşteşugind tăcut, păreri mă-ncearcă

Şi mi se pare că nu-i arca mea.

O recunosc, înc-o visez, dar parcă

Prea mulţi străini sunt gata de-a pleca...

Eu, Noe, m-am retras cioplind o arcă

Potop de vorbe să înfrunt cu ea.

Cu pofta lui de-a spune, omul-ţarcă

De-aici, de peste mări, Peru sau Mexic,

Cu valuri mari de vorbe o încarcă.

Doar ca să-nfrunt tsunamiul din lexic,

Ca Noe m-am retras cioplind o arcă.

Rondel 7

2011-11-16T05:48:00.000-08:00

Nu vreau tăcerea smulsă din vorbe fără sens

Nici şoaptele pătrunse de caldele nelinişti

Când noaptea înnorată prin care tu te mişti

Ascunsă-i în mistere ca-ntr-un castel imens

Trist cavaler al morţii şi-al sumbrelor privelişti

De trubaduri cântate pe căi bătute-n mers

Nu vreau tăcerea smulsă din vorbe fără sens

Nici şoaptele pătrunse de caldele nelinişti

O, cât de caldă-i lumea prin care tu, prea dens,

Îţi mai presari iluzii pe formele durerii

Ca aburii iubirii sub formă de condens

Pe amintiri să curgă spre noaptea învierii...

Nu vreau tăcerea smulsă din vorbe fără sens.

Rondel 6

2011-11-15T00:26:00.000-08:00

Se stinge o iubire, se-aprinde alta-n loc

Pe rugul care arde-nspre final

Cu vreascuri tot mai ude vrem să-nteţim un foc

Ce-i stins de mult în lampa de cristal.

Zadarnice regrete cu amintiri se torc

În sufletul meu aspru, hibernal,

Se stinge o iubire, se-aprinde alta-n loc

Pe rugul care arde-acum, banal.

Şi nu m-ascultă nimeni şi vorbele se-ntorc

Ca bumerang scăpat, lovind fatal

Doar glanda lacrimală de unde încă storc

Trei picături de rouă prelinse ca final...

Se stinge o iubire, se-aprinde alta-n loc.

Rondel 5

2011-11-13T10:03:00.000-08:00

Ca primăvara, când zăpezi topite

Transformă albul într-un gri murdar,

Şi-n suflete, furtunile stârnite

Aştern uitarea peste calendar

Aşa mă simt acuma prin cernite

Ploi ce-mi brăzdează faţa în zadar,

Ca primăvara, când zăpezi topite

Transformă albul într-un gri murdar.

Şi-ascult cum cântă păsări revenite

Din lung exil dar parcă tot mai greu

Se-aştern în zbor şi, ocolind ispite,

Vâslesc prin nori spre curcubeu,

Ca primăvara, când zăpezi topite ...

P Ă R E R I 5

2011-11-11T10:03:00.000-08:00

Asist cu oarecare amuzament dar şi cu o infinită nelinişte la modul în care bătrânei care ar putea rămâne simpatici dacă, în loc să se maimuţărească recuperând o libertate spirituală pe care n-au avut-o în tinereţea lor cuminţică de juni şoimi, pionieri, utecişti şi, poate, membri pcr, şi-ar creşte nepoţeii, în faţa cărora, în intimitate, s-ar putea şi maimuţări fără nici un efect pentru lumea aflată de o parte şi de alta a ecranului.

Fratele realizat intelectual şi social al bătrânelului de discotecă, pârţarul de ecran pare născut, în proprii-i ochi, pentru a se plimba de la un post de televiziune la altul, uneori dând impresia că chiar doarme la locul de vorbă pe care-l ocupă de dimineaţa până seara, nu contează ora, de ani buni. Sunt persoane, de ambele sexe, de cele mai multe ori trecute de cincizeci de ani, ce refuză a îmbătrâni frumos preferând să îmbătrânească ridicol. Cu statutul de sfătuitori veşnici pricepuţi la orice, dacă-au avut cumva şi-o efemeră funcţie în vreun guvern post ’89, în care, după cunoscutul obicei strămoşesc nu şi-au văzut decât de aranjamente în folosul personal, al familiei sau al găştii, veniţi parcă din milenara democraţie occidentală nu din eternul comunism românesc de care nu numai că n-au scăpat dar l-au mai transmis şi copiilor şi nepoţilor deoarece, fiind o adevărată religie, comunismul s-a transmis mână-n mână cu ortodoxismul, această specie, prin adaptabilitatea sa extraordinară şi prin inteligenţa socială deosebită este, fără-ndoială, înrudită cu şobolanul. Între două moaşte - o vorbă despre sărăcie, între două rugăciuni - o văicăreală c-am ajuns să murim de foame. Priza la publicul avid să i se confirme nemulţumirile veşnice şi needucat să discearnă între cel care-i mângâie orgoliul şi cel care-l desconsideră, face din aceste exemplare unul dintre cele mai mari pericole la adresa democraţiei. Pârţarul este mai băţos, mai plin de sine, dar ea este mai afectată, mai mama ţării ăsteia oropsite, rămasă aşa de pe vremea tătarilor, hunilor, turcilor ( în general a străinilor ) dar în nici un caz a lor, a comuniştilor care au ridicat-o pe cele mai înalte culmi, iar când a ajuns acolo s-au gândit s-o ascundă prin buzunarele proprii. Încadrabilă în dictonul nici gura nu-i miroase nici usturoi n-a mâncat, specia a devenit o toxină a vieţii cotidiene, răspândită pretutindeni în zonele aglomerate. Profitând de sociabilitatea morbidă a ultralatinităţii noastre dar şi de credulitatea slavă dobândită prin religie şi care a făcut din majoritate o masă amorfă de creiere întoase în timp, într-o perioadă în care cultura orală o sufoca de-a dreptul pe cea scrisă, pârţarul eliberează otrava sub formă de: am vorbit cu cineva şi mi-a spus..., am văzut aseară la televizor..., cineva spunea că..., am cunoscut pe cineva care mi-a spus..., etc., pentru că, v-aţi dat seama, şi el este un maestru al oralităţii. Într-o perioadă în care riscăm să compromitem şi ideea de carte, prin inflaţia de tipărituri ca simple înşiruiri de semne grafice fără sens, fără logică, fără conotaţii, big-bangul oralităţii pare a fi devastator, aproape nimeni nu mai invocă autoritatea unui nume sau unei cărţi de referinţă.

Nenorocirea face că specia este ancorată puternic în realitatea de zi cu zi şi prezenţa a tot mai multor pârţişori pe ecrane este dovada că, la noi, anomaliile tind să devină normalitate.

Rondel 4

2011-11-08T08:34:00.000-08:00

E-o toamnă iar, a nopţilor pierdute,

Cu paşi brumaţi prin gările pustii

A şoaptelor de urlete răpuse

Când rătăcesc maturii-ntre copii,

A ploilor de amintiri căzute

Pe timpul amneziilor târzii,

E-o toamnă iar, a nopţilor pierdute,

Cu paşi brumaţi prin gările pustii

E unul doar, din visele-abătute

Ce-au ars mocnit până la jar

Pe caldarâmul uliţelor mute

Sub vânt, nepăsătoare de brumar.

E-o toamnă iar, a nopţilor pierdute.

Rondel 3

2011-11-06T01:43:00.000-07:00

Doar gândurile noastre tălmăcite

În vise calde sau fierbinţi ispite

De trubaduri veniţi de peste mări

Colindă abătutele cărări

Ori se opresc să ceară adăpost

Că rătăcite sunt şi-s fără rost,

Doar gândurile noastre tălmăcite

În vise calde sau fierbinţi ispite.

Că din puţin şi nouă ne-a rămas

Obsesia, un gând împiedicat,

Nu trece praguri, zăboveşte clipe

Şi-o ia de la-nceput. Sunt fericite

Doar gândurile noastre tălmăcite.

Rondel 2

2011-11-03T05:00:00.000-07:00

Mă voi trezi şi eu, cândva,

Ca Prometeu, de stânci, legat...

Şi din trăiri de mucava

Cu-ascunse urme de păcat,

Când vulturul ocol va da

Planând şi azi ca altădat’

Mă voi trezi şi eu, cândva,

Ca Prometeu, de stânci, legat.

Şi parte din fiinţa ta

De mult eu o voi fi uitat

Chiar dacă şi-azi legaţi vom sta

Mă simt pustiu şi-abandonat...

Mă voi trezi şi eu, cândva.

Rondel 1

2011-11-02T03:57:00.000-07:00

Întorc iar pagini-amintire

Din care tu ai dispărut.

Nimic nu te mai ţine minte,

Nimic nu e cum aş fi vrut.

Nici şoaptele atât de calde

Ca-n noaptea asta n-au părut.

Întorc iar pagini-amintire

Din care tu ai dispărut.

Din tot ce-a fost cândva iubire

Nici visul n-a mai rezistat

Şi din viaţa mea subţire

Mereu, uitarea-ţi, a muşcat.

Întorc iar pagini-amintire...

GÂNDURI 4

2011-11-01T08:42:00.000-07:00

Vine iarna şi poate că ceasul va fi mai îndurător cu noi căci, dacă ziua va fi mai scurtă, e firesc să avem o noapte mai lungă, aducătoare de mai multă linişte şi făuritoare de reverii. Din visul ce va să vie şi meşteşugul deprins în vremea trecută sper să iasă cele 12 rondeluri pe care mi le-am propus pentru noiembrie. Şi, fiindcă s-a mai adunat ceva pricepere de blogger ( dar, încă, nu câtă aş dori ), voi mai adăuga şi câteva ilustraţii strânse cu aparatul de fotografiat sau camera de filmat. Unele întâmplări petrecute de-a lungul vieţii au fost mai bune, altele mai rele dar nimic n-a mai fost ca la sânul mamei, n’est pas ?

DEMONI 2

2011-10-30T08:58:00.000-07:00

Făţărnicia, ipocrizia, prefăcătoria, duplicitatea, fariseismul, machiavelismul sunt câteva dintre cuvintele care încearcă să cuprindă conţinutul în formă. Şi conţinutul nu este deloc măgulitor pentru om şi condiţia umană pentru că defineşte atitudinea de superioritate faţă de semenul pe care-l consideri : mai sărac, mai prost, mai ghinionist, mai prejos decât tine. Ruptura noastră definitivă cu natura a însemnat triumful prefăcătoriei.

Vorbim despre milă şi compasiune dar, în timp ce milioane de oameni sunt înfometaţi, noi aruncăm mâncarea la gunoi. Urlăm că nu ne-ajung banii să ne terminăm gardul unei case de 80 - 100 de mii de euro, gard care ne costă 5- 6 mii de euro, când familia câştigă 500 de euro pe lună. Ne plângem de profesorii care nu-şi fac treaba la ore în timp ce noi le dăm copiilor ceva de lucru şi ne scoatem de pe net materiale de tot felul. Mi-aduc aminte că înainte de ’89 aproape toţi profesorii, medicii, inginerii, funcţionarii, activiştii de partid şi familiile lor erau profund atei. Astăzi, nu numai că sunt adânc creştini, pupători de icoane şi moaşte pe la toate colţurile, colindători pe la mănăstiri şi prieteni la cataramă cu feţele bisericeşti sau mănăstireşti, înlocuind astfel relaţia cu partidul cu cea mult mai trainică şi aducătoare de profit spiritual cu biserica, ci sunt şi aparţinătorii singurului popor din lume care s-a născut creştin şi, aproape sigur, ortodox. Până la urmă şi comunismul a fost o adevărată religie şi de ce nu ortodoxă de vreme ce capul bisericii era chiar secretarul general al partidului, singurul care putea lua decizii şi fără de ştiinţa căruia nu se luau decizii.

Prin ’88 preşedintele renumitului CUASC de zonă din vremea aceea, ne transmise cuvântul tovarăşului X, secretar cu propaganda, care ţinea să ne reamintească faptul că noi nu trebuie să gândim, noi trebuie să executăm fiindcă secretarul general al partidului gândeşte pentru noi, el ştie ce trebuie să facem. Mesagerul-preşedinte nu era altul decât cel care cu vreun an în urmă nu voia să intre în biserică pentru a participa la o cununie religioasă la care fusese invitat. După ’89 a bătut drumul bisericii cu deosebit spor şi duminica şi de sărbători.

Exemplele sunt nenumărate dar toate dovedesc faptul că aceşti oameni şi alţii, mulţi alţii, trăiesc în case fără oglinzi ori cu oglinzi care, indiferent cum sunt, îi arată deosebit de frumoşi, drepţi, corecţi, etc.

Făţărnicia este narcisismul omului fără însuşiri, care, în loc să recunoască anormalitatea din statutul său, arată cu degetul spre celălalt pe care-l consideră anormal. Dar n-o mărturiseşte decât imaginii sale. Ea este demnă de încredere şi doar în ea se încrede, în faţa celorlalţi afişându-se tolerant, deschis, solidar, modest şi uşor victimizat. Făţărnicia este atât de periculoasă deoarece evoluţia ei înseamnă incapacitatea de a sesiza diferenţa dintre ceea ce crezi că eşti şi ceea ce eşti cu adevărat, dintre ceea ce poţi fi şi ceea ce vrei să fii.

SNOAVE... 3

2011-10-27T10:33:00.000-07:00

Întors acasă, după o vreme petrecută la Bucureşti, Gheorghe îi povesteşte prietenului Ion cum a fost şi ce-a văzut acolo.

- Am fost într-o sară, îi spune el, la balet. Măi, minune mare ! S-o stâns lumina din sală, o-nceput muzica şi, dintr-un colţ de scenă să repede o fătucă aproape goală. Din partea ailaltă se repede un ficior în nişte izmenuţe şi un maieu. Se-ntâlnesc la mijloc, el o ridică în braţe, o miroasă şi îi dă drumu’. Ea fuge înapoi la locul ei şi el face tot aşa. Să mişcă ei oleacă pe-acolo şi numa’ ce să reped iar unul spre celălalt. El iar o prinde în braţe, o ridică, o miroasă, îi dă drumu’ şî ea fuge...

- Păi, măi Gheorghe, zice Ion, păi ăla ce bărbat o fost? Dacă erau aşa dezbrăcaţi şi-o tot prindea în braţe, păi nu i-o făcut nimica, mă?

- Io gândesc că i-ar hi făcut el da’ nu putea că, unu’ cu un lămpaş, era tot după ei, mă!

PARODIE IV

2011-10-26T11:32:00.000-07:00

Foaie verde de albastru

Mi se rupe-n trei sau patru

Şi de bou şi de măgar

Şi de frunza de mărar

Căci pe-un fir de pipirig

Am prins măreţia-n frig

Când suiam pe firul vremii

Până la izvorul cărnii.

Azi m-apucă râsu-plânsu

Văzând iapa fără mânzu

Dar vă spun ce zic românii:

Nu mor caii când vor câinii !

Iar în Alba, triumfal,

Nu pe-un câine ci pe-un cal

A intrat viteaz Mihaiul

Împreună cu alaiul.

Şi păscut de-un cal măiastru

A visat de-un Zoroastru

La o margine de lume

Lâng-o mare fără spume.

România neagră...-n cerul gurii 2

2011-10-25T04:24:00.000-07:00

Trăiesc, dar mai ales, cu încă deosebită plăcere, muncesc, într-un domeniu tot mai periculos: educaţia. Din ce în ce mai mult, lumea din jurul tău crede că tu eşti responsabil pentru comportamentul celor de lângă tine fiindcă, nu-i aşa, toţi au terminat o şcoală şi nu i-ai învăţat nimic, nici măcar cum să se poarte. N-ar fi chiar o catastrofă deoarece fiecare e liber să gândească şi să se exprime, dacă superiorii tăi, baricadaţi prin comisii, inspectorate, secţii şi departamente din primării, consilii judeţene, prefecturi, ministere, comisii parlamentare, terestre şi celeste, angelice şi demonice, galactice şi intergalactice, constatatori şi supervizori de competenţe şi calitate sau chiar părinţi cu centura de castitate pierdută în crâncene lupte pentru evitarea corigenţei sau repetenţiei – nu de mult, iar azi bravi masteranzi în ştiinţele educaţiei – n-ar fi cam de aceeaşi părere. Din nefericire tot ceea ce în titulatura organelor enumerate a însemnat şi ar trebui să însemne îndrumare a devenit numai control. Şi controlează în draci, tot ce le trece prin cap! Cei care nu te abordează cu aerul de superioritate al miliţeanului de altădată, convinşi că fac un efort enorm pentru a te băga în seamă, te fixează într-o colegialitate paralizantă de felul celei dintre gardian şi deţinut, cu menţiunea că infractorii sunt şi de o parte şi de alta dar că numai unii au fost prinşi. Astfel de indivizi au creat ori au moştenit instituţia cozilor de topor, adică a indivizilor care îşi doresc atât de mult să fie şi ei Cineva încât acceptă funcţii pe care nu le pot gestiona, pentru care n-au nici o chemare şi pe care le îndeplinesc invocând permanent numele şefilor, soare sau lună, faţă de care obedienţa este maximă. Ei îndeplinesc întocmai rolul cozii de topor din fabula „Toporul şi pădurea” de Grigore Alexandrescu, din care îmi permit să reproduc un fragment:

.....................................................................

Într-o pădure veche, în ce loc nu ne pasă,
Un ţăran se dusese să-şi ia lemne de casă.
Trebuie să ştiţi, însă, şi poci să dau dovadă,
Că pe vremea aceea toporul n-avea coadă.
Astfel se încep toate: vremea desăvîrşaşte
Orice inventă omul şi orice duhul naşte.
Aşa ţăranul nostru, numai cu fieru-n mînă,
Începu să sluţească pădurea cea bătrînă.
Tufani, palteni, ghindarii se îngroziră foarte:
„Tristă veste, prieteni, să ne gătim de moarte —
Începură să zică — toporul e aproape!“
- „E vreunul d-ai noştri cu ei să le ajute?“
Zise un stejar mare, ce avea ani trei sute
Şi care era singur ceva mai la o parte.
— „Nu“. — „Aşa fiţi în pace: astă dată-avem parte;
Toporul şi ţăranul alt n-o să izbutească,
Decît să ostenească.“
Stejaru-avu dreptate:
După multă silinţă, cercări îndelungate,
Dînd în dreapta şi-n stînga, cu puţină sporire,
Ţăranul se întoarse fără de izbutire.
Dar cînd avu toporul o coadă de lemn tare,
Puteţi judeca singuri ce tristă întîmplare.
Istoria aceasta, d-o fi adevărată,
Îmi pare că arată
Că în fieşce ţară
Cele mai multe rele nu vin de pe afară,
Nu le aduc streinii, ci ni le face toate
Un pămîntean d-ai noştri, o rudă sau un frate.

O singură problemă e mai gravă decât ajungerea în funcţie a unor astfel de indivizi şi anume că ei nu renunţă la funcţie decât pentru a ocupa una superioară. Instituţia demisiei nu există pentru astfel de indivizi iar, dacă se-ntâmplă să fie demişi, povestesc o viaţă-ntreagă despre nedreptatea ce li s-a făcut.

PARODIE III

2011-10-14T13:29:00.000-07:00

Un dulău de rasă într-o zi cu soare

Se plimba alene cu-ai săi prieteni boii,

Ce-i spuneau cum tocmai s-au întors din USA

Unde educaţia nu e fiica ploii.

Cum ei în familie, de atunci, aplică

Noile metode care-aduc progres

– Şi chiar psihologii spun că te ridică

Mai presus de alţii, te feresc de stress.

Vocea să îţi fie permanent domoală,

Nici-o ironie din ea să răzbată

Liber să mugească tot viţelu-n şcoală

Şi ce nu-i convine, să îţi ragă-n faţă!

– Uite, zice altul, mie nu îmi place proful de maternă

C-are-n exprimare tot figuri... de stil,

Iară pentru mate i-am luat o pernă

Să nu-i cadă capul bietului copil.

Ca de plumb sunt toate, doar materii grele

Fizica, chimia, chiar şi geogra-i grea.

Nu-ţi creează nimeni competenţe cheie

Orientare-n pajişti ca să poţi avea.

Nu e nicăieri ca pe aici, la noi...

Că mi-a spus şi mie cumnată-mea Tanţa,

umblată prin lume, cum c-atâţia boi

sunt prin Europa !..., da’ -s mai mulţi în Franţa !

Însă despre asta nu prea se vorbeşte

Fiindcă cei de-colo nu au nici un stress

Şi-apoi se exprimă numai franţuzeşte

Şi la gât, pe pajişti, toţi au GPS.

Convorbirea însă, se-amână pe mâine,

Căci se-ntorc căţeii venind de la şcoală

– Ia, copii să-mi spuneţi, zise tatăl câine

Cu mult calm desigur şi voce domoală,

Cu elan familia mirosind-o-n dos,

Care-i competenţa astăzi rumegată?

– Când te-nvaţă boii n-ai prea mult folos,

Ba mai pierzi din viaţă-o parte minunată.

Iar dacă se-ntâmplă să gândeşti ca ei

Îţi tratezi copiii tot ca pe... viţei !

Epigrame 2

2011-10-11T13:04:00.000-07:00

Ne-am scuturat de praful comunist!

Din şcoală am cules numai esenţe

Şi iată, am descoperit

Că ne-am umplut de... competenţe.

PARODIE II

2011-10-08T08:58:00.000-07:00

După zeci de ani de muncă, cvasiistovită

Greu dosar de pensie şi-a depus furnica.

I s-a spus, desigur, cum că ea merită

Linişte să aibă, de acum, bunica.

La ghişeu, alături, greierele iată

Cu o filă, de vechime, pusă la dosar

De cumplit efort dus într-o viaţă :

– O legislatură ca parlamentar – .

Aşteptând furnica vreo juma de an,

Să-şi primească pensia, era s-o mierlească

A răbdat de foame,-a tremurat baban

Negândind birocraţia că-i tot românească.

Nimeni n-avea vină pentru-ntârziere

Nici că era mică de abia-o vedea...

Nimeni nu îi spune asta cu plăcere

Dar, e pensionară, ce-o mai aştepta?

Să-şi plătească numai ce-are de plătit,

Să mănânce-atâta cât să nu chiar moară

Aşteptând obştescul de acum, sfârşit,

Iar de grija altui nici în dos s-o doară.

S-acceptăm, cu toţii, ce-o vrea Dumnezeu

Cât ar fi de simplu, de la mic la mare,

Când revolta-n faţa nedreptăţii chiar

Psihologi cu carte, o numesc frustrare.

Asta şi furnica începu să simtă

Când vecinul greier, pensionar de seamă,

Locuind alături, în imensa vilă

Cu piscină-n curte şi-n subsol cu cramă

O ţinea întruna-n chefuri şi-n beţii.

Ca să se răzbune pentru viaţa grea

Invita la dânsul meşteri de orgii,

Piţipoance şi ghiolbani sadea.

S-a dus şi furnica să-i ceară-o favoare

Să o angajeze şi pe ea, cu seara...

Şi de-atunci, sărmana, e animatoare

Şi dansează, frate, de se rupe...bara.

Epigrame 1

2011-10-07T04:55:00.000-07:00

Astăzi aflăm cum toţi, în comunism,

Cruce-şi făceau, cu limba, când treceau

Pe lângă toate locurile sfinte

Pe care-n văzul lumii, le scuipau.

Partea 5

2011-10-06T04:16:00.000-07:00

Izbânda lor va fi atunci deplină

Şi jugul stămoşesc va fi uitat

Copiii şi nepoţii fără vina

Avea-vor diplome şi-averi, legitimat.

Cu-aceeaşi limbă, care-a lins doar dosuri

Ce le-au făcut de-atunci glasul mieros,

Spun azi cu toţii că îşi făceau cruce

Să nu-şi distrugă drumul glorios !

Acuma ei vorbesc doar englezeşte

Şi toarnă filme, scriu scenarii grele

Şi suferă cumplit că au rămas

Marcaţi pe viaţă, cu sechele.

Şi sângele cel roşu de-activist

Încet, încet spre-albastru li se schimbă,

Iar din trecutul lor cel comunist

Rămâne doar rahatul...pe sub limbă.

Partea 4

2011-10-05T02:45:00.000-07:00

S-a umplut deci lumea de râtani cu stare

De dihori cu aer dulce, de chanel

Vulpi cu vile multe la ocean sau mare

Şi-ntelectuale mame de viţel.

Au sărit din dacii-n X-uri bmv

Şi din căzi de fontă tocmai în jacuzzi...

Cei mai mulţi se-ntreabă : oare pentru ce

Tot ei sunt cei şmecheri iară noi moflujii ?

Ba mai mult de-atâta-au cucerit biserici

Cântă-n strană aprig şi-apoi fac donaţii

Se simt ca acasă astăzi printre clerici,

Dumnezeu li-e tată şi li-s popii fraţii.

Va veni ea, vremea, ce-i dorită-atât:

Pictaţi pe pereţii bisericii proprii

Când vor fi şi, popa, cu un nod în gât,

Îi numi-va tandru, ieroii ieuropii.

Partea 3

2011-10-04T01:56:00.000-07:00

După rivoluţie greu a dus-o boul,

Săptămâni de-a rândul n-a mai fost solist.

Din trecut rămase numai cu ecoul

Sfărâmat în ţăndări de prezentul trist.

Dar noroc că vulpea şi-a schimbat iar părul

Că dihorul meşter mare-n diversiuni

Subţie şoriciul porcului. Poporul

L-a primit ca pe-unul dintre cei mai buni.

Astfel, cu nădejde, i s-a dat iar postul,

La privatizare a fost angajat.

Dar ştia de-acuma, cum să-şi facă rostul

Să nu mai ajungă vreodată-n rahat.

Promovând doar rude-n slujbe, peste tot,

Foşti colegi de-armată sau de studii-nalte,

Refăcea partidul unic, cum a fost,

Stăpân deplin, în vorbe şi în fapte.

P Ă R E R I 4

2011-10-04T00:54:00.000-07:00

Sunt spectator într-o lume în care psihologi, profesori, educatoare sau învăţători au cei mai needucaţi şi scăpaţi de sub control copii. Ei înşişi foşti copii crescuţi la extreme, fie într-o toleranţă maximă, fie într-o disciplină extrem de rigidă şi adesea violentă pe care o urăsc şi o dispreţuiesc din toată fiinţa, într-o vreme în care facultatea se făcea extrem de greu iar liceul pedagogic foarte greu şi când majoritatea era absolventă de 10 clase sau de licee industriale, au reuşit după 1990, în inflaţia generală, deci şi a calificărilor superioare prin formă adică prin diplomă, dar nu ( întotdeauna ) şi prin conţinut adică prin cunoştinţe, să-şi ascută, după modelul lupului din povestea lui Creangă, nu limba ci mintea şi să-şi schimbe atitudinea faţă de educaţie, faţă de cei şapte ani de-acasă. Atitudinea şi comportamentul lor este, de fapt, identic comportamentului bunicilor de altădată faţă de nepoţii lor şi, implicit, a acestora din urmă faţă de bunici: toleranţă maximă din partea bunicilor şi dispreţul sau nepăsarea nepoţilor care nu prea-i mai băgau în seamă. Nenorocirea face ca atitudinea aceasta să genereze faţă de copiii altora fie nepăsare fie intoleranţă maximă. Nu prea mai contează copilul ci al cui este.

Însă de la ei am alte aşteptări pentru că sunt educaţi, sunt pregătiţi, sau ar trebui să fie, dar poate că aşteptările mele sunt prea mari...

Nu am aşteptări de la vedetele porno, de la divele de trei bani, de la aristocraţia postcomunistă sau de la burghezia înglodată în datorii, de la jurnaliştii care dau vina doar pe şcoală pentru educaţia proastă, nici de la politicienii capabili să sfideze orice norme morale şi să propună studii universitare fără bac sau pensii speciale pentru activitatea de parlamentar, nici de la universitarii unşi în funcţii şi înzestraţi peste noapte cu catedre, nici de la popii care nu îngroapă morţii până nu le sunt plătite datoriile faţă de biserică, nici de la poliţiştii, funcţionarii publici sau judecătorii corupţi, nici de la doctorii care completează fişe cu date fictive pentru a-şi lua banii sau nu consultă mai mult de 20 de bolnavi pe zi fără taxă dar nu afişează lista cu cei programaţi şi consultaţi în ziua respectivă ori pleacă în vacanţe lăsând asistenţii să opereze în fişe ca şi când ar fi făcut-o ei, nici de la persoanele care figurează în pensie de boală dar muncesc în străinătate, nici de la persoane cu un handicap ce prevede însoţitor şi care umblă prin lume singure nici de la... şi nici de la...

Şi-atunci, de la cine să mă aştept ? Se pare că în România nu prea mai am de la cine. Poate de la şoferii de TIR care fac exibiţii pe autostrăzi în ritmul seducător şi educativ al manelelor.

Pentru toţi însă e o formă comună de manifestare autolauda cu progenitura, încât ai impresia că asistăm la un concurs de productivitate din anii de glorie ai zootehniei socialiste: cine se făleşte mai tare cu câţi copii a făcut şi ce teribilă realizare e asta. N-am auzit prea mulţi aşteptând până la majoratul copilului pentru a spune dacă pot fi mândri pentru calitatea fiinţei născute, crescute şi educate sau dacă se ruşinează de un alt rebut dat societăţii.

Copiii de-acasă nu mai sunt nişte educabili, nişte parteneri ci au devenit nişte tirani, când nu sunt adevăraţi savanţi care au manifestări verbale sau comportamentale ce te lasă cu gura căscată. Au ajuns un fel de ridiche uriaşă, atât de bine înfiptă şi sigură pe ea că toate eforturile celorlalţi de a o clinti rămân fără rezultat.

Noul an şcolar ne oferă o altă experienţă crucială ( numai de astfel de experienţe avem parte de-o vreme ) şi anume posibilitatea de a asista, cum altfel decât sideraţi, la modul în care normalitatea naşte paranoia. Un bac aproape corect, care ar fi trebuit să nască un comportament normal, a generat isteria fiindcă România reală este cea a extremelor. Ea nu poate fi de mijloc, echilibrată. Aici există: boieri şi ţărani, aristocraţi şi plebei, deştepţi şi proşti, comandanţi şi executanţi. Şi asta pentru că nu există respect pentru calităţile individului ci numai dispreţ pentru defectele sale. Dar defectele sunt percepute adesea drept calităţi şi invers. Dacă-ntrebi eşti curios, dacă-ţi spui părerea eşti cârcotaş, dacă taci eşti indolent, dacă lauzi eşti obedient, când critici eşti dictator etc., dacă eşti alcoolic, mai bea şi omul, dacă eşti afemeiat, cui nu-i plac femeile?, dacă eşti hoţ, eşti descurcăreţ, dacă eşti cinstit, eşti prost, dacă eşti nesimţit, ai personalitate, dacă eşti vulgar eşti dintr-o bucată şi fără ifose, etc.

Dacă cineva e pus într-o funcţie, seara, înainte de culcare, prin acordul a 80%, a doua zi dimineaţa mai sunt de acord vreo 30% ( noaptea e un sfetnic bun, nu-i aşa? ), dacă se profilează cumva o responsabilitate individuală într-o situaţie, se formează imediat o comisie pentru a nu mai fi nimeni responsabil, deşi decizia o ia cineva iar comisia doar îl susţine. Funcţia, de orice fel, pare însă creată pentru român. Pare dispus, pentru asta, să devină el însuşi patron doar pentru a nu fi supus altuia. Nu se gândeşte la obligaţii ci doar la drepturi şi la plăcerea de a-i conduce pe alţii cu vocaţie de păpuşar.

E o lume populată de văicărelile cameleonilor şi ale struţo-cămilelor, o lume în care lamentările aparte ale rarilor inorogi rămân palide urme de normalitate în Babilonul mileniului trei.

Partea 2

2011-10-03T04:38:00.000-07:00

Promovat de vulpe, de dihor şi porc,

Triumvirii vremurilor noi,

Într-un post de vază, vita de tip nou

Începu să creadă că e neam de soi.

Doar în faţa celor mari îngenunchea,

Pe cei mici călcându-i aprig în picioare

Să-nţeleagă-odată că e bou sadea

Şi că n-are prieteni, veri sau verişoare.

Luat de la muncă, s-a-nvăţat cu lenea

Trăgea chefuri multe şi beţii la fel

Şi pe la cabane îşi petrecea vremea.

Doar la Judeţeană a rămas tot... miel.

PARODIE I

2011-10-02T09:18:00.000-07:00

Partea 1

Un bou cum sunt boii, jos pe arătură

Işi ciuli urechea şi cu-auzul fin

Auzi de Lenin, Marx şi chiar de Engels

Şi ajunse boul comunist deplin.

Începu să ragă cele auzite,

Bătătura toată nu-l mai încăpea,

Şi-ascultat de păsări, admirat de vite

A ajuns, în fine, ceea ce-şi dorea.

A-nceput să calce crucile-n copite

şi să ia în coarne popă, credincios.

Ziua-ntreagă pielea şi-o ferea de muşte

căci ajunse boul un bou belicos.

GÂNDURI 3

2011-10-02T09:12:00.000-07:00

Există flori şi flori, animale şi animale, păsări şi păsări, dar oameni şi OAMENI. Nu ştiu de ce dar sunt sigur de asta fiindcă m-am lovit de foarte mulţi oamneni şi-am întâlnit doar vreo câţiva OAMENI. Nu ştiu dacă la naştere se plasează direct în una dintre categorii sau pe parcurs, însă, cu siguranţă, cele două stări ale fiinţei devenite tipuri umane, există. N-aş putea spune nici măcar dacă pe toată durata existenţei omului şi până azi, fiinţele cu aceleaşi trăsături ar fi ocupat aceleaşi locuri fiindcă, se pare, principiile la care se raportează diferă, după cum diferă şi mentalităţile. Ceea ce rezistă pare a fi raportul omului cu animalele, mai exact analogiile. Octombrie va fi luna parodiilor, fabulelor, epigramelor. Câte? Să vedem câte vor ieşi.

România neagră...-n cerul gurii

2011-09-30T22:32:00.000-07:00

Mi-aduc aminte că-n vremea primei copilării am învăţat cum, dacă vrei să ai un câine rău trebuie să te asiguri că e negru-n cerul gurii. Nu exita, aproape, căţel care să nu fie trecut prin testul acesta. Apoi expresia a trecut graniţa devenind caracterizantă pentru un anumit fel de comportament uman. Erau negri-n cerul gurii toţi aceia care, cu motiv sau fără, săreau la ceartă sau la bătaie, incapabili să rezolve un conflict altfel decât violent şi niciodată prin dialog liniştit, calm.

O dată cu trecerea anilor lumea în general dar mai ales România, scăpată din bariera autorităţii ( unii au sărit peste, alţii s-au furişat pe sub ea şi câţiva, printre care cu ruşine mă număr, au rămas tâmpi acolo privind cum toţi ceilalţi se pierd în zarea europeană ), s-a înnegrit brusc în cerul gurii iar manifestările dobândeau caracter de masă. Primii au fost minerii care, de fapt, au rămas aşa din vremea trecută, contaminaţi de la primul miner al ţării. Continuatorii lor şi-au pus bâta de baseball în maşină şi au ieşit în trafic iar cei mai norocoşi au ajuns jurnalişti sau prezentatori şi realizatori de emisiuni tv.

Au trecut anii şi, iată, în loc să se albească, România a devenit tot mai neagră, tot mai agresivă, atât faţă de cei din afară cât şi faţă de proprii cetăţeni şi aceştia unii faţă de alţii. Pisicile de altădată, care torceau docile sub palmele ocrotitoare ale partidului au devenit dobermani şi pitbuli. Fără a fi în pericol să moară de foame fiindcă oase erau din belşug, căpătaseră o anume nervozitate, inexplicabilă, care-i făcea să fugă de la un os la altul în speranţa deşartă, că, poate, celălalt are şi o fărâmă de carne. S-a cheltuit astfel multă energie, timp şi concentrare pentru nimic, în vreme ce, aruncătorii de oase, organizaţi în solide asociaţii pentru protecţia animalelor, şi-au umplut frigiderele, camerele frigorifice şi cămările cu muşchiuleţi, preparate sofisticate şi afumături, şi-au retuşat vestimentaţia şi conturile bancare, şi-au şcolit odraslele prin Europa şi nu numai, şi-au finalizat pe nerăsuflate şcolarizări speciale pe bani europeni şi au devenit dresori cu expertiză. Şi s-au înnegrit profund în cerul gurii manifestând o agresivitate mult mai rafinată. Au început să organizeze cursuri de dresaj promiţând competenţe şi credite, să înscrie, cu ajutorul obedienţilor şefi de haită şi profitând de lehamitea şi oboseala, dacă nu de plictiseala sau frica celor care urmau să constituie masa amorfă de dresaţi, să înscrie chihuahua, faţă de care-şi puteau manifesta latura dominantă, pentru pază şi apărare şi aceştia trebuiau să facă faţă haitelor de câini comunitari care păreau sălbăticiţi.

În ficţiune astfel de evenimente, de întâmplări, par în regulă dar în realitate ele devin extrem de iritante nu pentru că cineva îşi ia viaţa în mâini şi face cu ea ce doreşte ci pentru că acel cineva încearcă să facă din viaţa ta ceea ce doreşte el, tratându-te drept prost când tu, de fapt, ai fost şi ai rămas, doar, binecrescut. Sunt, de obicei, oameni care îşi doresc atât de mult să conducă destinele altora încât, odată ajunşi în funcţie aceasta îi narcotizează, nu mai pot renunţa şi fac orice pentru a o păstra şi care, adeseori, au impresia că, permanent, în jurul lor se ţes intrigi şi comploturi pentru a-i înlătura. Ei, care ar trebui să fie nucleul echipelor, devin deodată supervizori, judecători, entitităţi superioare. N-au niciodată imaginea reală a ceea ce sunt : nişte javre urcate în spinarea bivolului care a acceptat să poarte pe spate coţofana.

SNOAVE... 2

2011-09-27T03:41:00.000-07:00

Într-o staţie de autobuz din Bucureşti, lumea aştepta nerăbdătoare. Deodată trece un taxi mai aproape de bordură şi-i stropeşte pe cetăţenii care, revoltaţi, înjură, blestemă, ţipă cu pumnii ridicaţi spre taximetrist. Numai ardeleanul nu spune nimic, spre consternarea generală.

- Măi omule, tu nu eşti supărat, îl întreabă unul?

- Ba îs, îi răspunde ardeleanul, da' la noi nu se întâmplă aşa.

- Da’ cum se-ntâmplă la voi?

- La noi, dacă te stropeşte, taximetristul se opreşte, îşi cere iertare, te-ntreabă cât îl costă şi, dacă eşti ud tare te duce acasă la el, îţi curăţă hainele şi te ţine două, trei sau patru zile cu mâncare şi cu băutură şi, ca să nu rămâi supărat pe el, îţi mai dă şi ceva bani.

- Du-te măi omule, cine te crede? Ţi s-a întâmplat ţie aşa ceva?

- No, nu mie, da’ i s-a-ntâmplat nevestei mele!

Elegia XII

2011-09-26T03:41:00.000-07:00

Am întâlnit-o în copilărie, m-a fascinat într-atât

încât am crezut că ea e Miracolul.

Îmi spunea tot ce doream, cu puţine,

foarte puţine cuvinte.

În sfârşit, îmi găsisem tovarăşul, confident şi mentor...

Era mai mult decât o poveste

era izvorul gândurilor de dincolo de vorbe

a lumii văzute sau închipuite

auzite sau pipăite,

din vârful degetelor sau de dincolo de pleoape.

Am întors filele,

am mângâiat micile căsuţe ce ascundeau

atâtea minuni în cotloanele lor

şi pe care tot mai puţini,

chiar dintre apropiaţii mei,

săreau gardul

spre-a zvârli o privire măcar

prin geamurile

acoperite

de praful stârnit de construcţia

în vecinătate

a blocurilor turn,

cimitire informaţionale,

într-o vreme deformată

de inflaţia socializării,

de pauperizarea

comunicării.

O aud ieşind sfioasă, seară de seară,

ca în toţi anii scurşi peste noi,

– ea mai suavă, din ce în ce mai stilată, mai elitistă,

eu, relativ, mai înţelept –

din paginile volumelor stivuite

la capătul patului

încă din acele timpuri,

ca o apărătoare devotată

a viselor mele.

Elegia XI

2011-09-25T01:09:00.000-07:00

Pe feţele palide ale gândurilor mele

au apărut ridurile,

unele adânci

altele abia vizibile,

în funcţie de gând.

Gândurile negre, spre surprinderea mea,

au riduri puţine, superficiale

iar cele curate

au urme profunde.

Am umblat prin biserici,

am colindat mănăstiri

şi-am privit

chipurile slujitorilor

Tăi,

călugări sau măicuţe

zbenguindu-se

prin grădinile tale lumeşti,

sau ale celor

pictaţi pe pereţi,

pe icoane

şi, uneori,

chiar în suflete

adânc încercate.

Dar toate feţele

gândurilor lor,

roşii,

nu prea erau

ridate,

Măsluitorule de cugete !

Elegia X

2011-09-23T06:42:00.000-07:00

Nimic din puterea de altădată

a cuvântului,

dacă a existat vreodată,

n-a mai rămas.

E, - acum molcom şi leşinat,
acum cu decibelii întinşi la maxim -,
numai formă sonoră, lipsită de sens,

plin de vicii ascunse ori la vedere,

şi, uneori, mai poartă semnele torturii la care

a fost supus.

Cuvintele bătrâne, neputincioase,

s-au retras în grotele incomode ale dex-urilor

aşteptând

vreun ujică ori foarţă

să le dea bineţe,

să le-ajute să se simtă, iarăşi, vorbe.

Unele dintre ele se mai ascund

în spatele faptelor

dar sunt puţine,

tot mai puţine.

Cele aflate la putere,

conducând imperiul lexical,

sunt cele de cartier,

de mahala,

lăfăite-n manele, în vile şi-n merţuri,

prelinse, galben-verzui,

pe ecrane

izvorâte din guri de comentatori, redactori şi jurnalişti...

Televiziuni de succes!

We don’t need no education...

Elegia IX

2011-09-22T06:07:00.000-07:00

Din tăcerea TA am aflat că vorba a creat lumea

că absenţa ei a creat iubirea

ucisă, dey after dey,

de prea multele cuvinte

scăpate în trafic.

Şi-atunci

am început

să ucid pentru TINE

cuvintele născute fără-ncuviinţare,

cuvintele polisemantice

– cu prea mulţi fraţi şi surori –

sau cele vulgare.

Şi fiindcă devenisem aproape un lexicid,

temându-mă de judecata din urmă

am hotărât

să-mi intensific munca

de profilaxie

învâţând cuvintele să nu mai nască

întâmplător,

să se protejeze împotriva sarcinilor

nedorite,

să evite avorturile

spontane sau programate.

Şi toate astea din cauza TA

fiindcă TU,

încă de la naştere,

TE-ai băgat şi-n cuvânt...

La început a fost cuvântul

şi cuvântul era de la Dumnezeu

şi Dumnezeu era cuvântul...

Elegia VIII

2011-09-21T07:01:00.000-07:00

Ca un nor de pulbere cosmică

prăbuşit,

trecutul meu

s-a scurs,

sufocându-mă.

Şi umbra ta l-a vegheat, Doamne,

cum gardianul

deţinutul

cum gândul

tot

ceea ce se supune

pieirii

şi disperarea

visele noastre

noapte de noapte

pierdută sau regăsită

în orgii

sau invocări ale numelui Tău.

Şi nimic

nu pare mai simplu

ca prezentul continuu

al nepăsării

ascunse sub rugi

şi moţăieli prin biserici

cu fum de tămâie

şi cântece îngânate

cu fără de margine

slavă...

Elegia VII

2011-09-20T04:42:00.000-07:00

Şapte e numărul meu magic,

e ca o fereastră deschisă prin timp

– intrăm

şi ieşim prin ea câte-o săptămână

întrebându-ne

unde începe şi unde se sfârşeşte

luna, anul sau veacul... –

Doisprezece e numărul meu sacru,

– lunile anului,

apostolii,

cavalerii mesei rotunde,

fiii lui Iacob,

ramurile arborelui vieţii,

lumea desăvârşită... –

Trei este numărul meu feeric

– şi ieri şi azi şi mâine

şi iad şi pământ şi cer

şi naştere şi viaţă şi moarte –

Doi este numărul meu social

– noapte şi zi

duşman şi prieten

cunoscut şi străin

bărbat şi femeie

prinţ şi cerşetor ... –

Dar unu,

unu e numărul

singurătăţii

mele

în faţa

LUI.

Juvetele… şi-o toamnă lungă

2011-09-19T09:58:00.000-07:00

Încă nu s-a răcit mămăliga turnată în cea mai fierbinte vară a învăţământului românesc din ultimii ani şi foarte puţini s-au atins de ea şi în toamnă.

Din nefericire, unii care-şi decupaseră feliuţa subţire dintre cinci şi şase, cea care le asigura nota de trecere dar nu cea de promovare a examenului au hotărât, în speranţa că subiectele vor fi o idee mai accesibile, să-şi încerce norocul şi la proba de matematică pe care însă au picat-o, deşi cealaltă probă le-ar fi adus media necesară promovării bac-ului, cu un costeliv cinci la mate. S-a creat sau s-a perpetuat astfel o altă cutumă românească prin care este pedepsit cel care îndrăzneşte să-şi dorească mai mult. Ori, dacă vrem să fim corecţi, ar trebui să recunoaştem o notă de trecere, în cazul în care al doilea rezultat este sub prag, fiindcă altfel cum facem diferenţa între cel care din două încercări a reuşit să obţină o dată nota de trecere şi juvetele ce riscă să devină un Sisif al bac-ului dacă nu se va reveni la metodele tradiţionale ?

Sunt însă convins că mai mulţi dintre elevii din clasa a XII-a au obţinut permisul de conducere auto decât au promovat bacul, ceea ce le oferă posibilitatea unei ocupaţii dacă nu a unei slujbe. Iar decizia universităţilor care au hotărât să înscrie candidaţi şi fără bac, pare a rezolva, cel puţin deocamdată, unele probleme.

Profesorii au răsuflat iarăşi uşuraţi că umilinţa, impusă, de cele mai multe ori de presiunile ministerului ( aflat într-o concurenţă acerbă cu trecutul sau cu sine însuşi ), inspectoratelor ( nedecuplate de la întrecerea socialistă pe ramură sau pe crenguţă – nu se ştie clar – ), şcolii, părinţilor, preşedinţilor de comisii ( veniţi din medii universitare, de la universităţi la care concurenţa era zero ) dar şi acceptată cu seninătate şi, uneori, chiar satisfacţie, de profesorul rupt de oboseala unui an şcolar ce devenea, fiind ultimul, cel mai prost, de absenţa perspectivei şi imaginea edenică a retrospectivei ( din greşeală în greşeală / spre victoria finală ). Nota de cinci la scris devenise o povară prea mare pentru unii care, şi la oral, abia bâiguiau de cinci-şase. S-a creat astfel tradiţia conform căreia toţi iau examenul şi legenda care explica situaţia: toată lumea fură ( copiază ) ori şi-l cumpără.

Aber, vorba neamţului, s-a dovedit că cel puţin 25 – 30% ( atât consider eu că ar fi fost rezultatul corect, după cum şi cât se învaţă ), nu copiază şi nu e nevoie să li se dicteze răspunsurile pentru că învaţă şi ştiu.

Şcolile mari au orgolii, profesorii mari, la fel. O şcoală mare nu poate avea promovabilitate mică fiindcă mărimea ei este direct proporţională cu promovabilitatea, aşadar scopul scuză mijloacele. Cu profesorii mari n-am prea înţeles cum stă treaba, sunt mari pentru că fac din elevul foarte bun unul excelent sau fac dintr-un elev cu CES ( sau aproape de CES ) unul excelent ?. După cum se văitau că repartizarea computerizată le va umple şcoala de elevi slabi, veniţi cu note umflate de la ţară sau din cartiere, cred că prima variantă este cea corectă.

Avem însă şi noi motivele noastre de mândrie pentru că în România lucrurile se fac româneşte, cele care se fac deja şi multe altele care, cu certitudine, vor mai fi inventate:

– eşti obligat să aplici teste dar şcoala n-are hârtie, n-are toner, nu funcţionează imprimantele sau copiatorul dacă ai norocul să existe unul. Aşa că faci totul pe cheltuiala ta, fiindcă n-ai voie să strângi vreun bănuţ de la elevi.

– eşti obligat să comunici elevului personal şi părinţilor rezultatele, dar cum? Prin corespondenţă sau telefon ( pe banii tăi ), prin discuţii individuale ( în clasă, cu 25 – 30 de părinţi şi tot atâţia copii, pntru fiecare clasă la care predai, aşteptând pe coridoare să le vină rândul? )

– eşti responsabil şi te oferi să participi la examene ca evaluator. Te duci pe banii tăi: benzina, masa, etc., nu primeşti diurnă, nu primeşti avans de deplasare şi-ţi primeşti banii după două-cinci luni, c-aşa vrea cineva, nu se ştie niciodată cine.

Exerciţii de perpetuă umilinţă pentru că noi gândim, nu muncim ?

Şcoala este, cred, singurul loc în care se imaginează tot felul de planuri de măsuri fără a se prevedea vreodată sursa de finanţare. Este, probabil, cea mai puternică rămăşiţă comunistă: descurcă-te cum poţi. Tu nu eşti productiv, tu nu iei banii de la nimeni, tu nu faci bani, tu primeşti, tu consumi. Şi nu ai prefixe ca trans ori rom, ca să zbori cu avionul la clasa bussines, să te cazezi la hotel de cinci stele şi să ţi se deconteze călcatul costumului pentru întâlnirea cu clientul şi asta numai pentru că le vinzi unora, obligaţi să cumpere, la cât vrei tu ceva luat de la alţii la cât vor aceia. Asta da producţie ! E-adevărat că, aşa cum afirma cineva, persoană importantă, nu spui cine, dacă împarţi cei 800 de lei, câştigaţi de un profesor la început de carieră, la cele 72 – 75 de ore de la clasă dintr-o lună, afli exorbitanta sumă de 11,1(1) – 10,06(6) ron / oră, iar dacă este în pragul pensionării, s-ar putea ca suma să-i fie dublă. Asta să fie una dintre cele mai mari sume plătite pe oră din România ? Aşa o fi... Dacă ai patru ore pe săptămână la o clasă câştigi 44 ron împărţit la 100 de elevi ( 4 ore x 25 de elevi, dar, de fapt, sunt 30 de elevi într-o clasă ), eşti plătit pentru fiecare elev cu 0,44 ron pe săptămână, cam cât o treime de metru cub de gaze, în jur de un kw de curent electric, 82 de ml de benzină, 4 – 5 pagini dintr-o carte, sau aproape o ţigară ... iar dacă eşti spre finalul carierei, poţi să-ţi cumperi aproape de două ori atât. Şi asta dacă luăm, ca exemplu, profesorul de sport care nu are pregătiri pentru concursuri sau examene, nu are teste, simulări sau teze de corectat, nu are de făcut prezentări PP, nu trebuie să facă planuri şi ore de recuperare, nu trebuie să pregătească exerciţii şi teste speciale pentru copiii cu CES diagnosticat sau nu, nu trebuie să participe la tot felul de cursuri de perfecţionare pentru care unii iau banii iar participanţii iau diplomele, nu are de întocmit materiale pentru comisii metodice, nu are cenacluri şi reviste de coordonat, etc., fiindcă altfel numărul de ore pe săptămână se ridică la 50 – 60. Şi-atunci, tot ce e suplimentar, e MOCA, e muncă patriotică dacă, aşa cum s-a spus, suntem plătiţi numai pentru orele predate la clasă.

Ce este trist e faptul că, aceeaşi tehnică a dezinformării prin omisiune ( din neştiinţă, nepăsare sau cu bună ştiinţă ) din perioada socialismului multilateral, se foloseşte şi acum iar rezultatele sunt devastatoare pentru profesori, elevi, părinţi şi, nu în ultimul rând, pentru sistem.

Situaţia în care sunt puşi azi dascălii de vocaţie, cei care suferă într-adevăr pentru starea şcolii româneşti şi a degradării societăţii din cauza educaţiei precare, refuzate sau ignorate, nu cei care, ca în atâtea domenii, caută în şcoală un loc de muncă, e nemeritată. Doar gândul că, poate, peste ceva vreme, pelerinajul la moaştele vreunui martir al educaţiei româneşti va mai îndulci memoria acestor vremuri, ne mângâie prezentul deşi, dacă privim uitarea în care s-au scufundat, definitiv probabil, corifeii Şcolii Ardelene în timp ce pupăm cu sârg icoane şi moaşte ale unor străini, sunt slabe speranţe să se întâmple altfel.

Elegia VI

2011-09-16T01:47:00.000-07:00

Am mai pierdut o dată

ce nici nu câştigasem,

am pierdut

viaţa.

Dacă mă-ntreb

unde şi când,

îmi spun :

în reproşuri,

certuri,

agitaţii,

muncă,

somn,

beţie,

(auto)compătimiri,

invidii,

frustrări,

necesităţi fiziologice,

obsesii,

......................

zilnic,

între două

ridicări de pleoapă.

Găsitorului,

recompensă,

toată iubirea...

din lumea noastră,

adică

aproape nimic...

Elegia V

2011-09-12T02:42:00.000-07:00

Priveam în zarea pierdută

prin pădurea

ursului brun,

cu gândurile rătăcite pe cărările

fără sfârşit ale obsesiilor albite

când

ai trecut

prin faţa ochilor mei

şi, pentru o fracţiune de secundă,

doi hormoni

au început să joace bâza.

Le-am întrerupt brutal joaca

trecerea ta devenind, brusc,

extrem de serioasă.

Ţi-am făcut rapid profilul psihologic:

disponibilitate enormă

la shoping,

sex

şi nestatornicie.

Am asmuţit hormonii spre tine...

La-nceput

a fost bucurie

apoi plictiseală

şi-n final,

păreri de rău...

Sunt, iată, de-atunci,

paznicul stepelor

cu privirile pierdute

în zarea rătăcită

prin pădurea ursului brun...

Elegia IV

2011-09-08T10:01:00.000-07:00

Uşor, uşor

un strop de clorofilă s-a prelins

din lumina lui Martie

în sufletul meu,

privitor peste vremuri,

degustător de trecut.

Şi capul semeţ

al primului fir de iarbă

fu retezat

de privirea peste umăr a iernii.

El poate fi mândru

şi fără cap...

Ruptă,

tânăra mlădiţă de viţă de vie

udă pământul rece.

Ea poate plânge

şi fără inimă...

Din zăpezile trecute

un fulg rătăcitor.

El poate zbura

şi fără aripi...

În vreme ce eu,

fiinţă bolnavă de moarte,

nu pot trăi fără tine,

umbra mea !

ELEGIA III

2011-09-06T23:18:00.000-07:00

Mi-aduc aminte...

De atâta frig

ninsoarea s-a oprit la colţul străzii

pe caldarâmul pat

pentr-un beţiv căzut şi adormit

de aburii de-alcool

din sticla spartă.

Zgomotul beţiei este,

uneori,

mai convingător ca fiorul

meditaţiei.

De-atâta frig

şi sângele-abia, se prelinge,

prin artere şi vene,

la fiecare colţ se opreşte,

stă zgribulit.

Globule albe-nghesuite

în globulele roşii

cărora anticorpii le pişcă obrajii

iar neuronii

le zvâcnesc tâmplele

în ritm cardiac,

la ralanti,

redus

până la limita evitării

oricărui pericol.

De-atâta frig,

nu-mi mai aduc aminte...

ELEGIA II

2011-09-04T07:58:00.000-07:00

Se-apropie iarna

cu paşi de felină-alungată

din teritorii

bogate-n vânat.

E bătrână şi-şi târâie anevoie umbra

printre tufişuri brumate

şi-n zgomotul

grădiniţelor supraaglomerate

din

tentaculare oraşe

îşi caută adăpostul

prin pubele

în care

urmele de fier, de sticlă, de plastic

sau de hârtie

- cercuri concentrice ale vârstei noastre -

se disting

printre clipele arse.

Vai Elis,

şi-acum mai aud

ţipătul copilăriei tale,

dureros tăciune aprins în palmă,

făcându-şi culcuş

în timpanele mele naive,

pline

de zgomotul corăbiilor eşuate

prin marile arhipeleguri

ale ficţiunii.

ELEGIA I

2011-09-01T11:26:00.000-07:00

Am trăit dezamăgiri cu mult mai multe faţă de cât se cuvenea

şi mă-ngrijorează cei care

au ocolit viaţa

şi-s totuşi nemulţumiţi, revoltaţi chiar,

de puţinele clipe

ce le-au rămas în clepsidră.

E-atâta nepăsare

încât destinul s-ar subţia ca pentru plevuşcă

de-ar fi după asta

dar zilele

ne sunt numărate de alţii

în timp ce nopţile ni le numărăm singuri

în pustiul viselor,

în vecinătatea coşmarurilor

cu demoni căzuţi

în patima beţiei ori a drogurilor

furnizoare de sensuri unice

sau de intersecţii giratorii,

din care ieşirile sunt blocate.

VOI

mergeţi pe contrasens

evitând cu dibăcie impactul

cu sensul normal,

injectaţi cu supradoze de adrenalină,

sfidători.

Chiar dacă sunt fiinţă profund socială,

chiar dacă îmi pasă,

nu mai fac asta,

chiar dacă...

SNOAVE...

2011-08-31T02:09:00.000-07:00

Ion şi Maricica, ea moldoveancă, el ardelean, căsatoriţi de câţiva ani, se opresc, în drumul lor spre Spania, la un hotel din Austria. Pe la zece seara, Maricica iese din cameră şi, deşi trec mai multe ore, nu se mai întoarce. Ion se duce să o caute. Întreabă la recepţie şi i se spune că la un etaj superior la camera X era cazat renumitul actor Antonio B. şi toate femeile din hotel erau plecate să ceară autografe.

- M-am dus şi eu, îi povesteşte Ion prietenului său, Gheorghe, dar pe hol era linişte. Bat încet la uşă. Nimic. Mai bat o dată şi uşa se deschide şi apare el, cu bustul gol, cu părul negru, lucrat, plin de muşchi, frumos, ce mai!... Şi, în cameră, o văd pe Maricica, ieşind din baie, goală, cu sânii lăsaţi, cu celulită pe şolduri, cu picioarele cam groase şi cam scurte...Măi, şi-aşa mi-o fost de ruşine de omul ăla, de nu-ţi pot spune!

GÂNDURI 2

2011-08-29T01:35:00.000-07:00

Nici nu ştiu cum şi când s-a mai trecut o lună...folosesc reflexivul fiindcă refuz să recunosc efectul trecerii asupra mea. Rămâne problema timpului să se treacă pe sine peste sine dar eu îi refuz trecerea şi, implicit, urmele asupra mea.

Lui Septembrie îi voi dedica 12 elegii şi, desigur, alte păreri, gânduri, comentarii...

DEMONI 1

2011-08-28T01:52:00.000-07:00

Câţiva demoni ne bântuie asiduu existenţa şi, cred, au ajuns în zestrea noastră genetică, astfel încât un simplu proces de demonizare, fie el şi profund, implicând adâncurile fiinţei supuse unui astfel de proces, rămâne superfluu. Doar intervenţia ingineriei genetice ar mai putea salva ceva şi, probabil, viitorul va fi decis în acest mod.

S-ar trece, fără-ndoială, de la simpla intervenţie chirurgicală ( coasta lui Adam, deşi mă îndoiesc că ar fi fost eficientă dacă n-ar fi fost dublată de puţină clonare şi de o minimă operaţie de schimbare de sex ), la intervenţia în „cip”-ul uman. Asta, într-adevăr, ar confirma teoria new-age, potrivit căreia era următoare, cea a Vărsătorului, ar face trecerea dinspre a avea înspre a fi, dinspre starea cumulativă ( am mâini / picioare / burtă / prieteni / casă / bani / avere / voce / un Dumnezeu / etc. ) spre cea integratoare ( sunt acesta / aceasta, cu toată fiinţa şi nefiinţa din Univers ), posesivul, pobabil, ar dispărea.

Primul, aşadar, este demonul agoniselii. Verbalizată, hârciogăreala, ia forme halucinante: am nevoi, am lipsuri, am datorii... Suntem atât de dependenţi de „a avea” încât şi datoria o resimţim ca avere. Corolarul îl reprezintă expresiile „am o boală rară” sau „am o boală incurabilă” expresii absurde fiindcă, din nefericire, boala ne are pe noi, ea prosperă datorită nouă, ea ne macină şi, probabil, ne de-fiinţează. Verbul „a avea” ar trebui folosit doar legat de integritatea trupească a fiinţei fiind un verb al materialităţii am / nu mai am deşi reprezentat matematic ar însemna -am / +am, iar blagian, vale / deal. Tendinţa nu este, din păcate, de nivelare, deci de echilibrare ci de, inevitabilă, malformare.

Agoniseala se manifestă ca demon numai în momentul în care devii dependent de ea şi nici măcar nu mai conştientizezi că în timp ce tu ai mult mai mult decât e nevoie, alţii se sting pentru că nu pot să-şi asigure un minim necesar şi trebuie, neapărat, asociată cu risipa, cealaltă latură a dualităţii.

De la manea şi până la muzica folclorică kitsch, forme de mare succes, ambele, abordează, în „rafinatele versuri” ale textelor, tema agoniselii inutile, propagată de indivizi cu conturi grase în bănci, cu vile şi maşini supertari.

Se întrezăreşte astfel un alt demon – făţărnicia – despre care voi discuta altădată.

Haiku 12

2011-08-25T01:34:00.000-07:00

Trecut prin Cuptor,

fructul e suflet de-acum...

Tu cel sacru, Ra ...

Poveste de var...

2011-08-23T08:37:00.000-07:00

Ă, asta-i! După întâmplările din iarnă, cu dobermanii, pisicile şi renii, am devenit mai precaut în relaţia cu patrupedele, aducătoare, după cum am constatat pe propria-mi, şi nu numai, piele, de mari tulburări interioare şi, tangenţial, sociale. Şi-apoi căldura îmi inhiba oarecum funcţiile motrice şi creative stimulându-le, dar nu cu prea mare elan, pe cele recreative.

Aşadar, vreau să trec la păsări şi...

Mă opresc în piaţă, într-o zi şi rămân uimit de neastâmpărul şugubăţ al unui papagal multicolor, strâmtorat într-o colivie, ceea ce-l făcea să pară mult mai mare. Îl privesc, mă priveşte cu multă curiozitate înclinând capul spre dreapta, apoi spre stânga şi, când dau să plec mai departe, îl aud „ia-mă-acasă! ia-mă-acasă!”. Mă-ntorc, nu prea mă târgui, şi-l iau. Îl duc acasă, mă laud cu păţania, dar el, nimic. Nu mai scoate nici un sunet, e mut deşi săptămânile se scurg necruţător. Deziluzia îmi subminează entuziasmul iniţial şi, într-un gest suprem, îl împrumut unei prietene, dirigintă la clasa a X-a care-l duce în clasă pentru a mai umaniza puţin entuziasmul băieţilor care deveniseră, în ultima vreme, cam agresivi şi uşor vulgari, spunea ea. Sunt încântat de idee, dar şi uşor dezamăgit de muţenia previzibilă a coloratului meu amic de la care verba volant. Aştept zilnic veşti care să-mi infirme supoziţiile dar degeaba. După o săptămână mi se strecoară un email pe calculator şi-un sms pe mobil cu acelaşi conţinut: „părere de rău băieţii dat drumul papagalului după un schimb dur de înjurături şi vulgarităţi şi acesta n-a mai fost văzut...”

Îmi cumpăr două perechi de porumbei albi, simbol clasic al păcii mele interioare şi al fericirii de circumstanţă din ziua căsătoriei la tinerii miri, indiferent de vârsta biologică. Lansarea porumbeilor în inimitabilul zbor columbesc de pe treptele bisericii ( în cel mai nenorocit caz ) sau de pe treptele catedralei ( de obicei, fiindcă, dacă tot nu ai parte de astfel de grandioase ceremonii decât de 5-6 ori în viaţă, măcar să fie cool ), după o ceremonie religioasă modestă, oficiată de cel puţin cinci-şase preoţi şi susţinută vocal de un cor mixt de vreo cincizeci de voci, s-a transformat dintr-un moft burghez, într-o sacră tradiţie. Fiecare pereche de hulubi stă în cuşca sa iar privirile mele nu contenesc să-l învăluie pe fiecare în aura binemeritată ceea ce mă transformă, temporar, într-un contemplativ, detaşat total de lumea de dincolo de ferestrele casei. Nu mă ţine însă mult şi, fiindcă rezistenţa mea la insistenţe se apropie de zero, accept - proastă decizie - să-i împrumut vărului meu porumbeii pentru momentul, amintit deja, din cadrul căsătoriei cu, de altfel, o foarte bună prietenă. Vine ziua cu pricina, ia porumbeii ( pe toţi patru să fie mai ceva decât ceilalţi, fiecare să dea drumul unei perechi ) şi pleacă. Sărmanele păsări sunt ţinute vreo patru ore prin portbagajul maşinii, dar, la momentul potrivit, sunt în mâinile mirilor care le dau drumul în entuziasmul general. Două-trei bătăi de aripi şi...consternare generală. Porumbeii se uşurează, ca la o comandă, pictând costumul impecabil de mire, rochia unică de mireasă şi voalul vaporos, năruind speranţe şi declanşând lacrimi dar şi blesteme şi înjurături la adresa lor şi, fireşte, a mea. Apoi, duşi au fost şi n-au mai apărut nici la mine, nici în altă parte.

Fac o ultimă încercare şi îmi iau un păun. Decorativ, încântător, admirat de fiecare vizitator care nu mai conteneşte să-l privească plin de duioşie, mai-mai să cadă pe spate când, cocoţată în vârful copacului, pasărea măiastră lansa chemări de împerechere către posibile dar nevăzute şi necunoscute pretendente. Coada, făcută evantai sau căzută, impresiona, în roua dimineţii, prin reflexele de toate nuanţele pe care le revărsa din belşug înspre ochii curioşi ai trecătorilor care se opreau la gard minute în şir, neputându-se dezlipi de paradisiaca privelişte. Nu m-aştept la triluri nu m-aştept să vorbească, nu-l vreau părtaş la nunţi şi botezuri, vreau doar liniştea retinei mele atunci când îl privesc. Şi am asta...

Iar dacă, printr-o, de neimaginat, întâmplare, l-aş pierde şi pe el, nu ruşinea, nu ciuda ci dezamăgirea că de-acum încolo şi domeniul acesta, al culorii, al frumuseţii, al curiozităţii, al mândriei şi al zborului îmi este un tărâm interzis, m-ar distruge. Mai ales că totul se întâmplă numai şi numai din cauza mea, om nefericit, incapabil să gestionez cu responsabilitate o relaţie cu orice fel de fiinţă, oricât de doritor şi tolerant încerc să fiu.

Haiku 11

2011-08-21T00:36:00.000-07:00

Dacă o vară

furnica-şi uită rostul,

cine-i mai cântă ? ...

Haiku 10

2011-08-20T03:18:00.000-07:00

O, greierele

n-a mai cântat ast’ vară !

La mare-i ... dj !

P Ă R E R I 3

2011-08-19T15:24:00.000-07:00

Există unele experienţe individuale pe care le trăieşti cu maximă intensitate şi altele care nu te marchează. Rareori poţi trece ca individ şi colectivitate prin experienţe decisive pentru fiinţa ta dar şi pentru cei care urmează evenimentului. E vorba de ceea ce s-a întâmplat în ’89 şi a dus la întoarcerea ( feţei doar ) spre capitalism şi democraţie.

Spun întotdeauna că e mult mai uşor să instaurezi o dictatură şi, pentru majoritatea, mult mai comod să trăieşti în ea decât să revii la normalitate după aceea şi să trăieşti altfel decât până atunci. Şi asta pentru că în dictatură primează forţa şi frica în timp ce în societatea democratică primează legea şi educaţia. Ţările în care se poate observa o deteriorare a democraţiei au, cu siguranţă, o problemă de educaţie şi, implicit, o accentuare a lipsei de respect faţă de lege. Au existat momente penibile sau atât de jenante în viaţa noastră de elevi încât, din cauza acestora, refuzăm o bună parte din acel trecut. Dacă ponderea acelor momente, ca număr sau ca importanţă, reprezintă sub 40% din evenimentele perioadei amintite, atunci vremea aceea rămâne izvorul împlinirii, sursa luminii şi căldurii sufletului nostru pentru toată viaţa. Dacă însă procentajul depăşeşte 60%, întunericul acelei perioade va da griul vieţii întregi.

Până la douăzeci de ani te străduieşti să devii ceea ce vei fi până la sfârşit.

Din păcate însă, de prin `95 încoace, şcoala din România a devenit mai devreme un fel de adăpost pentru cei care pleacă de-acasă fie obligaţi de părinţi fie pentru a scăpa de aceştia măcar o parte din zi şi, în acelaşi timp, a avea unde să stea, căldură şi, de ce nu, socializare. E, pentru majoritatea, o lipsă, din ce în ce mai mare, de interes faţă de orice ar putea reprezenta valoare estetică, ştiinţifică, umană. Limbajul este fie unul primitiv, manelizat, ornat baroc cu vulgarităţi şi interjecţii, fie unul hiperabreviat. Iar ortografia... Şi, pentru a nu da vina pe vinovaţi, ori nu e nimeni ori sunt toţi.

Educaţia pentru democraţie, aşadar, nu numai că n-o aveam la momentul prăbuşirii dictaturii, dar nici n-am fost capabili s-o învăţăm nici maturii şi nici chiar cei născuţi după evenimentul amintit. În toată perioada scursă educaţia s-a făcut prin imitaţie şi nu prin metode specifice iar modelele, mentorii au fost, de cele mai multe ori, lamentabili. Când un afon cântă melodia cuiva habar n-are dacă cel care l-a impresionat e sau nu e un afon.

Încă de mult mi se părea că direcţiile în care trebuie şi trebuia în orice regim să se facă o selecţie riguroasă a celor care profesează sunt trei: educaţia ( unde te ocupi de mintea copilului şi n-o poţi lăsa pe mâna oricui ), religia ( sufletul ) şi medicina ( trupul ).

Toate pleacă însă de la educaţie pentru că o educaţie impecabilă creează bazele unui comportament impecabil al preotului, medicului, judecătorului, poliţistului, etc. dar e nevoie de primul pas, adică de comportamentul impecabil al elevului, elev care, din fericire, are o misiune extrem de uşoară: să fie atent doar la sine însuşi, să se supravegheze cu atenţie.

Haiku 9

2011-08-17T05:15:00.000-07:00

În munte, Prier

mână turmele-n taina

blândului soare.

Haiku 8

2011-08-16T06:57:00.000-07:00

O, primăvară,

în ciripitul zglobiu

aud ecoul !

Haiku 7

2011-08-15T07:28:00.000-07:00

Roua primei veri

în pânza de păianjen

are hamacul.

P Ă R E R I 2

2011-08-13T08:47:00.000-07:00

De vină-i .......... sau ........... !

În locul punctelor ar trebui să fie numele preşedintelui / primarului / directorului / şefului ( indiferent care ) şi al premierului / viceprimarului / adjunctului ( indiferent care ) sau numele oricăror conducători de ministere, consilii, comitete, regii, direcţii, etc., de stat.

Folosită obsesiv, expresia, în care numele persoanelor ( rostite sec, cu un ton de superioritate şi, evident, dispreţuitor ) ce deţin funcţia înlocuiesc denumirile funcţiilor, deşi gândită probabil ca mijloc de stigmatizare a persoanelor şi nu a funcţiilor, s-ar putea să discrediteze iremediabil funcţiile prin exprimarea permanentă a nemulţumirii faţă de persoanele / numele care le ocupă. Au fost popoare, mari popoare, ce-au tranşat disputele în războaie civile în timp ce la noi nici măcar luptele adevărate dintre cele trei provincii nu sunt acceptate ca vărsări de sânge ci ca „fraternizări”. Când Mihai Viteazul a intrat în Transilvania, populaţia a „fraternizat”, când a intrat în Moldova, populaţia, de acolo, a „fraternizat”. Poporul s-a-nţeles dintotdeauna, conducătorii erau criminali.

Aproape niciodată orizontul aşteptării n-a coincis cu realizările şi asta deoarece, cred, speranţele au fost mult mai mari decât s-ar fi putut face, aproape utopice. Mai mult, în ultima vreme, făuritorii noii şi inconfundabilei democraţii româneşti conştientizând apetitul pentru promisiuni al naţiunii, plusează fără ruşine creând astfel, din start, hăul aşteptării trădate. N-am fost niciodată adepţii paşilor mărunţi, ai picăturii chinezeşti ci ai salturilor, ai tsunamiurilor deşi de fiecare dată săream în gol, de fiecare dată valul ne mătura speranţele. Nici cu răbdarea nu stăm prea bine. Vrem ca totul să se întâmple instantaneu şi asta fiindcă, probabil, individualismul a sugrumat colectivismul. Mă interesează EU. Nu vecinul, nu prietenul, nu părinţii, nu copiii ci EU. Iar EU nu sunt niciodată de vină, nu greşesc niciodată şi nu-mi cer niciodată iertare. Dacă vreţi unul care să facă toate astea, nu-l căutaţi la noi! Fiindcă aici, fiecare, uitându-se în oglindă, nu se vede pe sine ci modelul pe care îl are iar în 99,99 % acest model este un individ plin de bani, de succes.

A fost atâta fraternizare în istoria noastră încât stocul a fost epuizat, pentru următoarele secole, începând cu decembrie 1989 ( momentul ultimei fraternizări ), aşa că, de atunci, a cam început era dezbinării. Şi-ncet, încet, s-a despărţit dreptatea de justiţie, credinţa de biserică, învăţământul şi educaţia de şcoală, informarea de media, competenţa de funcţie, părintele de copil, vorbitul de ascultat, vorba de faptă, puterea de opoziţie, etc.

Haiku 6

2011-08-11T01:15:00.000-07:00

Ţâncul Făurar

mai pune pripon porţii

vântului de sud.

Haiku 5

2011-08-10T05:02:00.000-07:00

Imenşii nămeţi...

Noapte de noapte, Gerar

a-mblânzit norii !

Haiku 4

2011-08-09T05:26:00.001-07:00

Pe-o cruce vie

ne răstignim îndurând

iarna aspră.

P Ă R E R I

2011-08-08T12:50:00.000-07:00

Când tăcerea, care bântuie, inevitabil, clipele de meditaţie, devine o povară, când privirea peste umăr, aruncată în marea grabă a existenţei în care orgolii nemăsurate, de masculi şi femele alfa, ne îndeamnă, permanent şi cu o forţă căreia din ce în ce mai puţini îi fac faţă, să presărăm în spaţiul prin care trecem semne cât mai evidente şi convingătoare ale trecerii noastre ( trecere, de altfel, total insignifiantă şi poate chiar ofensatoare la adresa divinităţii de la care ne revendicăm, cu atâta făţărnicie, descendenţa ), devine arogantă, când ne ascultăm bâiguielile şi ne citim platitudinile cu neţărmurită admiraţie, când spiritul critic este la cote ameţitoare iar cel autocritic a coborât sub zero, dobândind valori negative, sau când, dimpotrivă, lăudăm pe toată lumea pentru a fi lăudaţi de toţi, când nemulţumirea e o stare generală iar autosuficienţa una colectivă, înseamnă că trăim periculos. Periculos pentru noi înşine, periculos pentru societate deoarece o societate aflată sub semnul făţărniciei este o societate damnată. Din camera oglinzilor nimeni nu scapă cu imaginea nedeformată fiindcă orice oglindă te arată în funcţie de cum este ea construită, de defectele sau calităţile sale de fabricaţie. Cineva spunea că în şcoala americană copilul este tratat ca un geniu ce urmează a scoate la iveală prostul din el, în timp ce în şcoala europeană el este tratat ca un prost ce urmează a dovedi că este un geniu. Totul nu depinde, până la urmă, decât de oglinzile care îl reflectă şi de constructorii de oglinzi care imprimă fiecărui obiect produs anumite caracteristici. Culmea este că, şi unii şi alţii, se plâng de falimentul sistemului de învăţământ şi educaţie dorind reformarea acestuia. Aşadar nu e convenabil să fii tratat nici ca geniu dar nici ca idiot.

Pentru noi, situaţia este şi mai complicată, deoarece nu numai că suntem liberi să ne dăm cu părerea, ceea ce e perfect normal, dar considerăm că e obligatoriu să ne spunem părerea, oricând şi despre orice, indiferent de gradul de competenţă, ceea ce este o aberaţie şi devine, implicit, o mare problemă cu repercusiuni asupra statutului democraţiei. Simt o lehamite totală în faţa scuzelor de genul „îmi pare rău, nu m-am gândit” şi de aceea afirmam un principiu cât se poate de simplu, „gândesc mai mult decât vorbesc”, şi care, aplicat, ne-ar putea scuti, şi pe noi şi pe ceilalţi, de multe bătăi de cap.

Restul e literatură,

Fie scrisă, fie pe gură...

Haiku 3

2011-08-07T12:56:00.000-07:00

Praf răscolit

cu frunze uscate-n drum,

prădalnic brumar.

Haiku 2

2011-08-06T01:07:00.000-07:00

Lacrimi şiroind

pe o rană deschisă...

Culesul, toamna.

Poveste de iar...

2011-08-02T03:20:00.000-07:00

Na, asta-i! Nărăvit, cum eram în ultima vreme, să pun lumea pe drumul cel bun, îmi cumpăr o pereche de dobermani de pază dar, din cauza asociaţiilor pentru drepturile omului, ale asociaţiilor pentru drepturile animalelor, asociaţiilor pentru drepturile infractorilor, asociaţiilor pentru combaterea violenţei, asociaţiilor media, şi ale altor comitete şi comiţii, trebuie să ţin câinii legaţi, n-am voie să-i las liberi şi hoţii mă fură în draci. Adică, dacă tot au fost pregătiţi pentru ceva, n-au cum s-o arate fiindcă li se interzice să-şi arate colţii, să mârâie, să latre sau să imobilizeze eventualul indisciplinat care-a sărit gardul. Aşa încât, în eventualitatea că, totuşi, ar fi liberi, ar trebui să se gudure, să lingă picioare şi, de ce nu, să scheaune în surdină când ar fi loviţi.

Fac altceva. Las hoţii să mă fure, că doar trebuie şi ei să trăiască ori, dacă n-aş avea nimic, nici ei n-ar avea ce să fure. Îmi cumpăr pisici să scap de şoareci fiindcă s-au înmulţit peste măsură, fac pagubă şi-şi marchează teritoriul cu prea multă exuberanţă. Mi se spune că pisicile sunt castrate, au cip, se hrănesc doar cu mâncare specială şi constat, cu maximă îngăduinţă că şoarecii aleargă peste ele ca maşinile japoneze pe autostrăzile nemţeşti, cu viteză nelimitată şi aglomeraţie maximă. Aflu apoi pe net că fuseseră crescute în spiritul multiculturalităţii şi toleranţei absolute şi că, dacă aş fi negociat, la cumpărare, aş fi putut obţine, ca bonus şi câte una bucată cursă de şoareci pentru fiecare pisică achiziţionată iar dacă m-aş fi înscris la un curs de deratizare de vreo 120 de ore, din care, efectiv aş fi făcut vreo 20 ( fiindcă aveam şi altceva de făcut, nu?, oricum era din bani europeni, aş fi semnat că am făcut toate cele 120 de ore şi aş fi răspuns la un chestionar în care întrebarea de bază era: A fost suficient de mare numărul de ore alocat cursului ?, urmată fireşte de cele adiacente: Ce-aţi fi dorit să mai aflaţi în plus dacă numărul orelor era mai mare?, Ce îmbunătăţiri aţi sugera?, etc. ), deci, dacă aş fi urmat cursul, aş fi primit şi nişte chimicale ce m-ar fi ajutat substanţial în lupta mea cu rozătoarele. Aşa, am rămas cu pisicile şi cu părul de pisică bonus la excrementele de şoarece.

Şi, fiindcă n-am de lucru, mai fac o încercare. Am o grădină mare şi, cum se-apropie iarna, îmi cumpăr doi reni cu gândul să-i pun la sanie. Nici vorbă însă de-aşa ceva! Încă de la prima ieşire au venit cei de la protecţia cornutelor să-mi ceară tot felul de acte şi adeverinţe pe care, fireşte, în majoritatea lor, nu le aveam şi nici nu auzisem de ele dar, sunt sigur, n-ar fi existat nicio obiecţie dacă aş fi pus renii în sanie şi i-aş fi tras eu pe ei. Eram mai mult pe web căutând informaţii decât cu bietele animale care, tânjind după activităţi practice, îşi făcuseră obiceiul să-şi pună boturile pe pervazul geamului din spate, care era întotdeauna deschis, şi să stea aşa, nemişcaţi, ore în şir uitându-se la emisiunile lor preferate de pe Animal Planet, National Geografic, sau alte canale cu specific cultural, încât nenumăraţi vizitatori care intrau mai ales seara îşi agăţau hainele în coarnele lor, crezând că nu sunt altceva decât nişte cuiere mai extravagante. Şi totul a fost bine până când o doamnă din high life şi-a agăţat în coarnele renului scurta din blană de râs pe care i-o făcuse cadou soţul ei, mare politician şi vânător pasionat şi pasional, cu ocazia împlinirii a 20 de ani de la momentul în care şi-a distrus viaţa spunând da în faţa altarului. Dar renii mei n-apucară să afle aceste amănunte, pe care şi eu abia mai târziu le-am aflat, şi au rupt-o la fugă mugind înspăimântaţi cum nu-i văzusem până atunci, cu blana de câteva mii de euro în coarne. Au sărit gardul şi duşi au fost, vreo trei zile. S-au întors spăşiţi dar fără urme de râs nici în coarnele pe care biata păgubită i le puse soţului iubitor în zilele ce au urmat, nici pe bot...

Nu se mai putea. Eram după a treia încercare şi, mare pasionat de basme, ştiam că dacă nu-ţi iese din trei încercări rişti ca, acolo unde îţi stau picioarele, să-ţi stea şi capul.

Prin urmare, încălecai pe-o şa şi-mi cumpărai un sconcs, aşa, în loc de spray de cameră, să mă mai scape de vizitatori nedoriţi, de nu cumva am nimerit un sconcs cu miros de spray de erecţie şi m-oi trezi cu cine ştie ce altfel de surprize...Că, vorba ceea „unde-i potenţă e şi competenţă” !

Haiku 1

2011-08-01T07:44:00.000-07:00

Mai răscolitor

Ca toamna-i cântecul,

Cucuvea pe horn...

Gânduri

2011-07-31T07:53:00.000-07:00

Acum, la finalul exerciţiului de versificaţie pe care aş putea să-l numesc simplu Arca sonet, e vremea unor lămuriri. Poezia cu formă fixă, strunindu-ţi impulsurile pentru a se putea plia pe forma rigidă, te disciplinează dar îţi relevă şi limitele, mai ales atunci când exersezi în spaţiul unei anume teme. Fără altă dorinţă decât aceea de a mă surprinde pe mine însumi meditând, la un moment dat, pe marginea unei/unor teme, am scris cele 12 sonete ( alegere deliberată, dată fiind simbolistica multiplă a numărului ), ca o verbalizare a obsesiei legate, pe de o parte de credinţa puternică în Dumnezeu ( trăire extremă, resimţită acut visceral ) şi, pe de altă parte, de, aproape, convingerea ( logico-raţională ) că El nu există iar eu, om al sec. XXI, ar trebui să încetez a-L responsabiliza permanent pentru tot ceea ce iubesc, admir, detest, urăsc, înţeleg, invidiez, îmi depăşeşte puterea de înţelegere, etc. şi care, în esenţă, mă ţintuieşte definitiv în perplexitatea precarei condiţii umane.

Luna august va fi a haiku -lui, numărul fiind acelaşi, şi, probabil, voi posta mai multe comentarii sau texte aparţinând altor genuri. Îmi rezerv însă şi dreptul de a reveni asupra unora dintre textele apărute deja, modificându-le sau chiar ştergându-le.

SONET XII

2011-07-29T10:54:00.000-07:00

E miezul zilei oare, e miezul nopţii, poate,

Acela-n care ceasul bătu să rupă timpul

Când singur Dumnezeu sui Olimpul

Şi-i pregăti pe toţi, încet, de moarte.

Toţi zeii s-au retras, iară titanii,

Cuminţi, au dat o fugă prin legende

Să se adăpostească-n vremi pribege

Convinşi că vremea lor au îngropat-o anii.

Trecu de-Olimp şi-n ceruri a ajuns

Făr-a privi în urmă şi fără de regret

Se aşeză alene pe tronul Său măreţ

Şi, din priviri, dispreţu-I m-a pătruns.

Iar, de atunci, ca omu’, ce-adesea-i părăsit

Regret şi blestem clipa din care L-am iubit.

SONET XI

2011-07-29T02:57:00.000-07:00

Invoci iar fel de fel de nesupuneri

Să-ţi motivezi, astfel, toată dorinţa

Căci din puterea ta, doar neputinţa

E astăzi, poate, ultima din spuneri.

Pedeapsa ta e ridiculizată

Chiar de-nfocaţii tăi apărători

Şi pentru toţi, de tine vânzători,

Averea, banii, sunt, de fapt, răsplată

Credinţei lor adânci, nestrămutate

Pe care-n catedrale au zidit-o

Sau în biserici ca, neprihănito,

Tu, mama Lui, să-i aperi de păcate.

Se bat cu toţii hulpavi averea să-şi sporească

La umbra ei să se-ndumnezeiască.

SONET X

2011-07-27T23:33:00.001-07:00

Ne-apropiem de termen şi eu şi tu deodată

Şi-nvolburate gânduri prin minte ne colindă

Când binele şi răul din lume nu se schimbă,

Cum calea, El, de-acum ne-o mai arată ?

Ne poartă-aşa, cu vorba, de la-nceputuri încă

Şi să-L urmăm ne cere, în pace şi-n credinţă,

El, singur, preamăritul, care-a născut fiinţă

Cu răsuflarea-I caldă, puternică şi-adâncă.

Dar cât de mult El s-a schimbat de-atunci...

Cel, altădată, aprig şi-arţăgos a devenit

Un moş, uitat de vreme, cu toane şi sucit

Rămas să rătăcească printre bătrâni şi prunci.

Şi, iată, ajuns singur, te-ntrebi care ţi-e rostul

Când vezi că din credinţa-ţi ai mai rămas cu...postul.

SONET IX

2011-07-27T07:32:00.000-07:00

Erai pierdut şi nu Te descurcai

Deşi aveai putere câtă-ai vrut.

Dar nu ştiu când şi ce cu ea-ai făcut

Şi-ai fi pierit de, Tu, nu mă creai.

Mă-ntreb cum mi-am adus aminte,

Memoria, doar, mi-ai şters-o la-nceput

Dar martor mi-s că, singur, aş fi vrut

Să-mi potolesc şi patimi şi dorinţe.

Prea repede mi s-au muiat genunchii

Şi-am ridicat privirea către cer.

Tot încercând să aflu-al Tău mister

Eu Te-am strigat urlând din toţi rărunchii.

Deodată m-a cuprins mare ruşine...

Uitându-mă spre Tine, eu, mă vedeam pe mine.

SONET VIII

2011-07-25T00:14:00.000-07:00

E-n lume nebunie şi păcat,

Întreg pământul pare că-i infern

Iar cerul este doar tărâmul tern

C-un Dumnezeu mereu resuscitat.

Şi tot Edenul e-un ambulatoriu

Se-agită măşti de oxigen, salvări,

Iar sfântul Petre pufăie pe nări

Fiindcă-i, de-acum, un paznic derizoriu.

Îi apărem în gândurile calme

Nu drept copii, ci îndrăciţi nepoţi

Ce ne-am propus, de barbă, azi, cu toţi

Să-L tragem des şi să-L luăm la palme.

El poate se gândeşte, cândva c-om înţelege

Că raiul e pământul, că omul este rege!

SONET VII

2011-07-24T03:31:00.000-07:00

Nu vreau muţeniei tale să-i răspund

Cu vorbă multă, nu că n-am cuvinte,

Dar simt cum din tăcerea ta, fierbinte,

Ies aburii părerilor de rău.

Nu vorbele-s de vină, nici gesturile pale

Şi nici privirea caldă, întoarsă spre trecut

Nici amăgirile pe care le-am pierdut

Doar rătăcind prin gândurile tale.

Vinovăţia o-mpărţim frăţeşte

Dar inocenţa este doar a ta

Căci numai tu, din toate, poţi avea

Sfinţenia unui înger căzut, când se jeleşte.

De joacă dracii bâza cu îngeri laolaltă

Nici binele nici răul, în suflet, nu tresaltă.