Sunt spectator într-o lume în care psihologi, profesori, educatoare sau învăţători au cei mai needucaţi şi scăpaţi de sub control copii. Ei înşişi foşti copii crescuţi la extreme, fie într-o toleranţă maximă, fie într-o disciplină extrem de rigidă şi adesea violentă pe care o urăsc şi o dispreţuiesc din toată fiinţa, într-o vreme în care facultatea se făcea extrem de greu iar liceul pedagogic foarte greu şi când majoritatea era absolventă de 10 clase sau de licee industriale, au reuşit după 1990, în inflaţia generală, deci şi a calificărilor superioare prin formă adică prin diplomă, dar nu ( întotdeauna ) şi prin conţinut adică prin cunoştinţe, să-şi ascută, după modelul lupului din povestea lui Creangă, nu limba ci mintea şi să-şi schimbe atitudinea faţă de educaţie, faţă de cei şapte ani de-acasă. Atitudinea şi comportamentul lor este, de fapt, identic comportamentului bunicilor de altădată faţă de nepoţii lor şi, implicit, a acestora din urmă faţă de bunici: toleranţă maximă din partea bunicilor şi dispreţul sau nepăsarea nepoţilor care nu prea-i mai băgau în seamă. Nenorocirea face ca atitudinea aceasta să genereze faţă de copiii altora fie nepăsare fie intoleranţă maximă. Nu prea mai contează copilul ci al cui este.
Însă de la ei am alte aşteptări pentru că sunt educaţi, sunt pregătiţi, sau ar trebui să fie, dar poate că aşteptările mele sunt prea mari...
Nu am aşteptări de la vedetele porno, de la divele de trei bani, de la aristocraţia postcomunistă sau de la burghezia înglodată în datorii, de la jurnaliştii care dau vina doar pe şcoală pentru educaţia proastă, nici de la politicienii capabili să sfideze orice norme morale şi să propună studii universitare fără bac sau pensii speciale pentru activitatea de parlamentar, nici de la universitarii unşi în funcţii şi înzestraţi peste noapte cu catedre, nici de la popii care nu îngroapă morţii până nu le sunt plătite datoriile faţă de biserică, nici de la poliţiştii, funcţionarii publici sau judecătorii corupţi, nici de la doctorii care completează fişe cu date fictive pentru a-şi lua banii sau nu consultă mai mult de 20 de bolnavi pe zi fără taxă dar nu afişează lista cu cei programaţi şi consultaţi în ziua respectivă ori pleacă în vacanţe lăsând asistenţii să opereze în fişe ca şi când ar fi făcut-o ei, nici de la persoanele care figurează în pensie de boală dar muncesc în străinătate, nici de la persoane cu un handicap ce prevede însoţitor şi care umblă prin lume singure nici de la... şi nici de la...
Şi-atunci, de la cine să mă aştept ? Se pare că în România nu prea mai am de la cine. Poate de la şoferii de TIR care fac exibiţii pe autostrăzi în ritmul seducător şi educativ al manelelor.
Pentru toţi însă e o formă comună de manifestare autolauda cu progenitura, încât ai impresia că asistăm la un concurs de productivitate din anii de glorie ai zootehniei socialiste: cine se făleşte mai tare cu câţi copii a făcut şi ce teribilă realizare e asta. N-am auzit prea mulţi aşteptând până la majoratul copilului pentru a spune dacă pot fi mândri pentru calitatea fiinţei născute, crescute şi educate sau dacă se ruşinează de un alt rebut dat societăţii.
Copiii de-acasă nu mai sunt nişte educabili, nişte parteneri ci au devenit nişte tirani, când nu sunt adevăraţi savanţi care au manifestări verbale sau comportamentale ce te lasă cu gura căscată. Au ajuns un fel de ridiche uriaşă, atât de bine înfiptă şi sigură pe ea că toate eforturile celorlalţi de a o clinti rămân fără rezultat.
Noul an şcolar ne oferă o altă experienţă crucială ( numai de astfel de experienţe avem parte de-o vreme ) şi anume posibilitatea de a asista, cum altfel decât sideraţi, la modul în care normalitatea naşte paranoia. Un bac aproape corect, care ar fi trebuit să nască un comportament normal, a generat isteria fiindcă România reală este cea a extremelor. Ea nu poate fi de mijloc, echilibrată. Aici există: boieri şi ţărani, aristocraţi şi plebei, deştepţi şi proşti, comandanţi şi executanţi. Şi asta pentru că nu există respect pentru calităţile individului ci numai dispreţ pentru defectele sale. Dar defectele sunt percepute adesea drept calităţi şi invers. Dacă-ntrebi eşti curios, dacă-ţi spui părerea eşti cârcotaş, dacă taci eşti indolent, dacă lauzi eşti obedient, când critici eşti dictator etc., dacă eşti alcoolic, mai bea şi omul, dacă eşti afemeiat, cui nu-i plac femeile?, dacă eşti hoţ, eşti descurcăreţ, dacă eşti cinstit, eşti prost, dacă eşti nesimţit, ai personalitate, dacă eşti vulgar eşti dintr-o bucată şi fără ifose, etc.
Dacă cineva e pus într-o funcţie, seara, înainte de culcare, prin acordul a 80%, a doua zi dimineaţa mai sunt de acord vreo 30% ( noaptea e un sfetnic bun, nu-i aşa? ), dacă se profilează cumva o responsabilitate individuală într-o situaţie, se formează imediat o comisie pentru a nu mai fi nimeni responsabil, deşi decizia o ia cineva iar comisia doar îl susţine. Funcţia, de orice fel, pare însă creată pentru român. Pare dispus, pentru asta, să devină el însuşi patron doar pentru a nu fi supus altuia. Nu se gândeşte la obligaţii ci doar la drepturi şi la plăcerea de a-i conduce pe alţii cu vocaţie de păpuşar.
E o lume populată de văicărelile cameleonilor şi ale struţo-cămilelor, o lume în care lamentările aparte ale rarilor inorogi rămân palide urme de normalitate în Babilonul mileniului trei.
