„We don't need no education”

La noi toate lucrurile ajung mai târziu dar prind mai bine. La sfârşitul anului 1979, apărea albumul The Wall şi făcea o carieră impresionantă tot finalul de secol. Realizarea filmului, cu Bob Geldof în rol principal, a sporit succesul albumului. Una dintre piesele cele mai cunoscute, propovăduia renunţarea la educaţie, dar ea era un act artistic iar îndemnul era specific unui anumit moment şi unui anumit fel de educaţie.

Ce s-a-nţeles la noi din asta, e specific neamului şi se manifestă consecvent în societatea românească mai ales din mileniul trei, de când, generaţiile născute în democraţie ies la rampă. Au o lehamite inexplicabilă pentru tot ce înseamă educaţie primară ( principii, limbaj, comportament, valori ) şi o deschidere totală pentru violenţă şi vulgaritate, iar răspunsul la orice provocare intelectuală primeşte, tot mai des şi obsesiv, acelaşi îndemn, adresat ( fie de elevi, fie de părinţi sau de societate ) educatorilor de orice fel : Hey, teacher! Leave them kids alone!  

Suntem, poate mai mult decât alţii, capabili nu numai să creăm ficţiune ci să şi coborâm ficţiunea în viaţa cotidiană (de aici cred, acuzaţiile devenite clişee ale tuturor către toţi: minte, fură, înşeală, etc.) şi, în acelaşi timp, să compromitem orice. Nu trebuie deci să fie de mirare că am ajuns acolo unde era imposibil să nu ajungem cu un astfel de comportament, adică la rezultatele ( şi ele, sunt convins, doar relativ cinstite ) bacalaureatului din 2011 şi 2012.

Dacă vrem să ne minţim în continuare şi să ne trăim ficţiunea n-avem decât să schimbăm legea şi să scoatem camerele de supraveghere. Dar dacă vrem să acceptăm că nu suntem cu toţii egali nici măcar în diplome, atunci, mai avem şanse.

VERSURI 13

Grădina Maicii Domnului e aproape pustie,

grădinarii sunt plecaţi departe

pe alte meleaguri,

căpşunarii sunt în Spain,

legumicultorii în Deutchland,

florarii în Holand

şi, rămas acasă,

ochiul boului, lipit de ecranul tv

nu-nţelege nimic

dar se bucură

când îi surâde vioreaua

sau îl adoarme mirosul de crin...

Firavele plante rămase

par sufocate

de mătrăgună şi pălămidă...

PĂRERI 8

Dacă unii defilează cu femei ce constituie, în mintea unora, sex-simboluri, alţii scot la rampă femei ce par a se fi născut bunicuţe înţelepte, capabile să plângă pentru o cauză ori să susţină că, universitar fiind, două teze care sunt identice sunt aşa pentru că a vrut bunul D-zeu, nu pentru că, dacă n-au fost copiate una după cealaltă, măcar au fost reproduse ambele după o sursă comună, adică tot furate, ( cu ocazia măririi cu 50% a salariilor profesorilor şi problema plagiatului ) sau amnezice ( uitând brusc de măririle promise: termene, valori, etc. ).

De unde atâta ură pentru primele şi atâta înţelegere, simpatie, compasiune pentru ultimele?

Pentru că, în mintea marilor bărbaţi ai ţării, frumuseţea este incompatibilă cu inteligenţa ( vorbesc de o inteligenţă medie şi peste medie, nu de geniu ), ori pentru că femeile pe care şi le-ar dori lângă el fiecare bărbat sunt alături de duşmanul de moarte sau pentru că trăim într-o lume în care femeia trebuie să fie pur decorativă, fără funcţii de prim-plan? Mă întreb care ar fi situaţia dacă brusc, aceste femei ar trece în tabăra cealaltă, cunoscută fiind deja atitudinea, înainte şi după, faţă de parlamentarii care au făcut-o...

Pe de altă parte, prezenţa bunicii naşte ideea de ocrotire, bunătate, înţelegere, linişte, o imgine pe care de la primul preşedinte încoace, românii şi-au  însuşit-o şi au promovat-o permanent fiindcă, estompând mişcarea, dinamismul tinereţii şi al maturităţii, aşternea calmul şi înţelepciunea vârstei a treia. Lucrurile par a se fi încurcat însă, o dată cu apariţia în prim-plan a noilor lideri, mult prea belicoşi, dinamici, superficiali şi aroganţi pentru ca lucrurile să mai fie ca altădată.

Cum vă sună mai bine?

Efemera şi plictisitoarea Blondă !

sau

Eterna şi fascinanta Abramburica !

Astăzi, oricum v-ar suna, suntem în împărăţia celei de-a doua ...

VERSURI 12

                   Ard gândurile astăzi, mocnit, până la scrum

                   Şi fumul mai omoară cuvinte costelive

                   În vremea-n care, încă, tăcerile naive

                   Se tot prăjesc la soare la margine de drum.

                  

                   Tot ce rămâne-n urmă e pasul tău brumat,

                   Un fâlfâit de aripi, o umbră pe retină,

                   Regretul, într-un dans de balerină

                   Ca pe-un balon de spumă, imprimat.

VERSURI 11

                   Am ridicat oblonul spre lumea din afară

                   Şi valuri de impresii mi-au împânzit retina

                   Cu-atâta violenţă cuprinsă-n vânzoleală

                   Că am simţit deodată cum mă ardea lumina.

                   Şi-am tras iarăşi cortina spre spaţiul meu, feeric

                   Dar rănile-şi fixară memoria-n trup şi minte

                   Iar pustnicul din mine, spăşit, prin întuneric,

                   Simţi că este noaptea, de-atunci, tot mai fierbinte...

SLALOM PRINTRE SPERANŢE 2

         E-atâta suficienţă şi-atâta siguranţă de sine în fiecare individ încât învăţătura a devenit o noţiune superfluă. Se pare că ideea cultivării respectului de sine, promovată cu atâta insistenţă de noul val de psihologi, a dat, în sfârşit, rezultate. Au mai rămas câţiva naivi care n-au putut renunţa la principii, victime sigure şi indivizi nedemni de vreo urmă de consideraţie.

Ceea ce e totuşi fascinant şi înduioşător e felul în care aceste persoane

continuă să-şi trăiască visul angelic în circumstanţe dominate de coşmaruri. În educaţie, ca peste tot, se pot face fel de fel de clasificări: după principii, după pregătire, după activitate, după trecut, după vârstă, după empatie, după obedienţă, după gregaritate, după orgolii, după ambiţii, după opţiuni, după simţul ridicolului sau al umorului, după cinste, după concesii, după exigenţă, după creativitate, după modele, etc., etc., după dorinţa, uneori morbidă, de a fi şef şi, după simţul banului...

          Ar fi ceva de lucru pentru a descoperi dominantele fiecărui individ şi a-l îndruma în direcţia potrivită, încă din timpul şcolii !?. Mult prea des, refrenul să ne trăim viaţa se-aude la vârste din ce în ce mai fragede. Şi-această atitudine, susţinută financiar de tot mai mulţi părinţi care uită să le formeze copiilor ideea că obiectele (maşini, carnete de conducere, ţoale, telefoane, etc.) nu sunt trofee, aşa cum le percep ei, creează adevăraţi dictatori, convinşi că li se cuvine totul. Această grabă de a-şi trăi viaţa până la 18-20 de ani, presupune şi convingerea că după, se trăieşte moartea ?. Altfel nu s-ar putea justifica atitudinea din ce în ce mai categorică şi mai violent exprimată împotriva şcolii, a ideii de educaţie formală şi a educatorilor.

Senzaţia este că tot mai mulţi educabili trag cortina, izolând o lume care le refuză celorlalţi accesul. 

VERSURI 10

Privesc cu grijă-n spate şi anii mă-ncojor

Cei mulţi, rămaşi în urmă, puţini, în viitor

Mor clipele pe-aleea din ce în ce mai strâmtă

Ca pescăruşi târându-şi greoi aripa frântă.

                              

Sunt coborâţi din ceruri, înaltul i-a trădat,

Privind prea mult la soare, orbit-au de păcat

Şi s-au trezit că valul ce-i legăna cu-alean

Le poartă azi destinul spre scoica din ocean.