VERSURI 24

                   Către bârlog se târâie lumina     

                   stoarsă de vlagă,-ncet şi prăfuită,

                   seara cocleşte-azurul, surghiunită

                   de întunericul pătruns de vina

                   intrării zilei tale-n a mea noapte

                   să-mi ciuruiască somnul fără vise

                   în care, doar uitarea, pare-mi-se,

                   încoronată e, regină, dintre toate.

GÂNDURI 10

România politicienilor şi a cadrelor de conducere muşteşte de incompetenţă, aroganţă şi grandomanie şi se încadrează perfect în sindromul „capra râioasă”. Plină de bube, vizibile şi dizgraţioase, care provoacă şi o anume detaşare a celorlalţi, temători de o contaminare nu numai nedorită dar şi imposibil de acceptat, capra îşi poartă coada pe sus, cu aroganţă căprească în ochii tuturor, dar cu trufie leonină în proprii-i ochi. Behăie încoace şi încolo, sare dintr-un loc în altul şi se descurcă onorabil în condiţii grele. Însă, dacă apucă la bucate, şi-o dă în petic. Pradă tot, se urcă şi pe tavan, iar, în final, provoacă dorinţa tuturor de a scăpa de ea.

Din păcate, dorinţa nu se prea poate îndeplini fiindcă e şi deosebit de prolifică. Rămâne doar speranţa că nu ne vom umple şi noi de râie.

New Generation 5

Ultima generaţie de români este extrem de rezistentă la zgomot. Este

imunizată şi cred că tăcerea ar fi boala care ar extermina-o. Dacă vreţi să o vedeţi ofilită, gălbejită şi în pragul dispariţiei, cereţi-i să refacă experienţa blagiană „ Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud / cum se izbesc de geamuri razele de lună” sau măcar de a sesiza că i se lovesc de timpane şi cuvinte. Zgomotul este cuvântul cheie al existenţei şi rezistenţei româneşti. Românul rezistă prin zgomot şi pentru zgomot. Cei mai zgomotoşi sunt cei mai bravi. Amintiţi-vă răcnetele de luptă care au dominat istoria şi cinematografia sergiunicolaesciană. Cine ar fi putut să le facă faţă? Mă gândesc, cu mândria nemărginită a reprezentantului unei naţiuni superioare, la bieţii japonezi care până şi câinii de luptă şi i-au selectat astfel încât, oricât de mari ar fi durerile suferite sau oricât de iritaţi ar fi, să rămână demni şi să nu scoată nici un sunet, în vreme ce schelălăitul prelung al câinelui lovit cu sete şi superioritate de stăpânul absolut sau lătratul amplificat de liniştea nopţii, al haitelor de câini comunitari care-ţi demolează timpanul şi-ţi ridică părul, prin zonele rămase neepilate, înainte de a-ţi perfora pielea, reprezintă adevăratul brand al românilor, urmaşi ai lupilor-daci.

          Astăzi hămăielile, transformate în lătrături şi urlete, evadează din spaţiul televizorului şi invadează casele şi contaminează ireversibil spaţiul personal dar şi cel public instituind drept normal, un comportament aberant, bolnăvicios.

          Şi, de-am purta, măcar, aparate auditive... Ne-am putea simţi normal, scoţându-le bateriile!?!

VERSURI 23

E, trupul tău, o amforă grecească

plină de mir, ascunsă-n apa mării,

cu forma-i, spre adânc, să ispitească

satiri surprinşi în clipa disperării.

Stam singur, şi visări mă cuprindeau,

cu ochii-n cer, cu îngeri pe retină,

în timp ce pe timpane mişunau

ode-nchinate ţie, în surdină.

VERSURI 22

Supusul Tău viclean, curtenitor,

n-am fost şi nu voi fi vreodat’

chiar dac-ar fi, ca ultim muritor,

să-Ţi sorb licoarea fără de păcat

a vorbelor, năvală fără rost,

uitând, narcotizat de gustul lor,

că singur eu stăpânul meu am fost

şi ieri şi azi şi-n vecii vecilor.

GÂNDURI 9

          Mă-ntreb, adesea, cât de prost trebuie să fii, ca om, încât să nu-i mai poţi asculta decât pe cei care-ţi confirmă părerile, să nu mai poţi citi decât ziarele ori să te uiţi la televiziunile care, spunând aceleaşi lucruri, adevărate anestezice, pe care vrei să le auzi, te imbecilizează în cele din urmă. Şi asta cu atât mai mult cu cât părerile tale sunt limitate de interesele personale cele mai primitive: venituri mai mari, mai mult liber, taxe cât mai puţine şi mai mici, într-un cuvânt evaziune de la îndatoririle cetăţeneşti. E o formă de a te plasa mereu în opoziţie deoarece fiecare grupare aflată la putere te nedreptăţeşte, din punctul de vedere prezentat mai sus. Fiindcă fiecare, în opoziţie e liberal iar la putere e conservator.

De cât timp e nevoie pentru a creşte o generaţie ce poate fi educată, nu supusă ci dornică de a se educa, de a se schimba? Cred că de o veşnicie. Şi asta pentru că fiecare generaţie apucă să preia metehnele celei anterioare ( de fapt, promovarea se şi face în funcţie de capacitatea de a prelua şi perfecţiona aceste metehne ). O societate bazată pe calităţi este obositoare dar una bazată pe defecte este incitantă. Pentru că, cea dintâi, este lumea care i-a plictisit pe Adam şi Eva, în vreme ce, a doua, născută din primul defect uman, lăcomia ( am ce-mi trebuie dar mai vreau ), nu numai că nu plictiseşte pe nimeni ci este motorul întregii existenţe.

Mai uşor poate fi concepută o lume în care îngerii se ţin de drăcovenii decât una cu draci pocăiţi, bătând mătănii şi ţinând posturi prelungite.

Modelul fiecăruia nu este decât imaginea spiritului său. Dacă eşti un ranchiunos, modelul tău este unul care critică pe toată lumea, dacă eşti un un parvenit, modelul este unul care şi-a depăşit condiţia dar n-a fost încă asimilat, etc., etc.

Din păcate, cei echilibraţi, cinstiţi, integri sau modeşti riscă să rămână propriile modele deoarece tot mai puţini se regăsesc în ei.

VIVANT PROFESSORES !

De ziua ta, deci şi a mea , fireşte,

PROFESORE, îţi spun: Să ne trăieşti !

Căci nu iubeşte cine nu trăieşte

Şi viaţă nu-i atunci când nu iubeşti.

Nu-ţi pară meseria o corvoadă

Şi nu privi mereu în urma ta

Iar din triumf nu face o bravadă

Şi nici statui să-ţi facă n-aştepta.

De comunist a fost sau democrat

Ori turnător sau poate dizident

Un senator războinic ori paşnic deputat,

Pe toţi tu i-ai trimis în parlament.

Aşa că azi, te bucură de toate,

De milă nu-ţi mai plânge! Umilit,

Stai pentru-o clipă drept şi te socoate

Cât ai iubit şi cât ai fost iubit.

Şi din covrigul aruncat cu silă

Să potolească gloata hămesită,

Ţie-ţi rămâne, ca întotdeauna,

Tot gaura umilă şi spăşită...

De-aceea azi, să le-oferim prinos

O gaură spăşită, de din dos,

Pe care, pentru-a dobândi virtute,

Cu patimă, cu toţii, s-o sărute !