L’age d’or

Aceste gânduri le dedic profesoarei mele de franceză şi dirigintă în ultimii ani de liceu, Doamnei Livia POPA

Eram pe-atunci doar ţânci neştiutori

şi-am năvălit cu toţii în liceu

convinşi că şcoala va dura mereu

dar nu vom fi niciunii profesori.

Erau prea mulţi cu chip nevinovat

ce-n bărbile lui Engels ori lui Marx

ba şi-n chelia vajnicului Lenin

aveau punctul de sprijin ancorat

şi se pierdeau şi-atunci pe lungul drum

puţinii domni în mulţii camarazi

dar cât de greu ţi-a fost, Madame, să rabzi

mitocănia, o-nţeleg acum.

Din ’89 şi-au schimbat prea mulţi

blăniţa lor de-atei cu tricolor

şi devenit-au, sigur, prea uşor

toţi cetăţeni-model, pioşi, preaculţi.

Părerile de rău mă-ncearcă iarăşi

c-am fost învinşi de-al vremurilor mit

şi prea târziu noi am descoperit

o Doamnă rătăcită-ntre tovarăşi...

Iar azi, când vremea amintiri îşi cerne,

cu tot ce-a mai rămas nevinovat în mine,

Madame, encore une fois, je vous en prie,

pardonnez-moi şi..., mulţumiri eterne !

  

PĂRERI 22

Am aflat zilele acestea că Pamela Anderson şi Brigitte Bardot sunt revoltate de posibilul genocid al câinilor comunitari. Nu le-am auzit exprimându-se în legătură cu dezastrul săvârşit de comunism în rândul popoarelor, ale cărui efecte se văd în fiecare gest, în fiecare atitudine faţă de orice fel de măsură gândită ori aplicată de autorităţi. Nu-mi aduc aminte ca damele amintite să fi reprezentat intelligence-symbol ci, parcă, alt fel de symbol, adică un fel de partenere de giumbuşlucuri. Poate că ele consideră situaţia, cel puţin inconfortabilă, în care trebuie decisă, de către un popor specialist în indecizie, cum rezolvă problema, împăcând pe toată lumea, ceea ce, cu siguranţă, este imposibil, drept o simplă chestiune de atitudine. Ori, s-a dovedit că specializarea noastră excesivă în atitudine, ceea ce presupune doar verbalizarea, divide societatea şi are, în practică, rezultat egal cu zero.

În rest, e şi mai uşor să te pronunţi despre lumi şi lucruri de care habar nu ai, spunând ( încă o dovadă a superinteligenţei şi-a profundei lor capacităţi cognitive ) că nu avem ce căuta în Europa.

SNOAVE 6

Abia urcat la Bucureşti în trenul de Oradea, un oltean intră în compartiment şi, după ce face cunoştinţă cu moldoveanul şi cu ardeleanul din compartiment, trăgând cu ochiul moldoveanului, i se adresează ardeleanului, despre a căror minte lâncedă auzise şi el, cu aerul de superioritate specific celor care vorbesc mult mai mult decât gândesc:

-         Auzi, bade, d-ta ştii ce-i ăla care stă în cuşcă, îi legat, câteodată, cu un lanţ, îi flocos şi latră?

Porneşte trenul şi, pe la Ploieşti, ardeleanul, care nu scosese o vorbă, întreabă:

-         Stă în cuşcă ?

-         Dacă are, stă, zice olteanul.

Ardeleanul tace iar dar, pe la Braşov, zice:

-         Îi legat, câteodată, cu un lanţ?

-         Da, da !

Când trenul ajunge pe la Teiuş, deşi nu mai spuse nimic, întreabă iar:

-         Îi flocos?

-         Este, mai ales cel de la stână.

La Câmpia Turzii, frecându-şi palmele, mai spune:

-         Şâ latră ?

-         Latră, latră !

Ardeleanul, care cobora la Cluj, se ridică şi se pregăteşte, meticulos, de despărţire. Înainte ca trenul să oprească în gară, se-ntoarce spre oltean şi, din uşa compartimentului îi zice:

-         Îi un câne !

-         Da de unde ştii ?, bâiguie olteanul, surprins.

-         De la Bucureşti, răspunde ardeleanul, închizând uşa compartimentului.

GÂNDURI 21

Trăiesc într-o ţară a şefiei şi , implicit, a şefilor. Toţi visează, iar unii chiar reuşesc să devină şefi. Problema este că şefia naşte probleme, presiuni. Toată lumea are nevoie de favoruri şi acestea sunt făcute numai de şefi. Dar ei, în calitatea lor imperială, nu pot face favoruri degeaba fiindcă şi ei au obligaţii faţă de şefii lor. Femei sau bărbaţi, tuturor le place să fie linguşiţi, să li se intre în graţii. Majoritatea subalternilor sunt dotaţi cu vocaţia canină a gudurelii dar şi cu o limbă capabilă să se muleze după dosul şefului şi nu pot rezista ispitei. În comunism şefii erau puşi de partid, acum ei sunt puşi de partide. Cei care au rezistat la alternanţa partidelor la putere, sunt şefii-cameleon. Nu ştiu dacă un cameleon are, totuşi, capacitatea de a-şi schimba culoarea precum o are individul-şef. El n-are mamă, n-are tată, are doar funcţia. N-are colegi, are amicii şi subalterni. Pe primii îi favorizează cât poate, ei fac parte din haită, pe ceilalţi îi tratează cu... obiectivitate, încât ai crede că instituţia pe care o păstoreşte este una privată, nu de stat. De fapt, la una particulară, dac-ar fi şef nu s-ar angaja niciodată pe sine, atât este de incompetent, şi, din această cauză, de obicei, îşi înfiinţează propria firmă de care se ocupă în timpul programului de şef  la instituţia de stat şi o perfuzează cu influenţa funcţiilor publice şi a relaţiilor cu lumea atât de competentă şi loială interesului local/judeţean/naţional a celorlalţi şefi sau a funcţionarilor de stat.

Şi când te gândeşti că era cât pe ce să apărem în ochii lumii drept o ţară de haiduci şi ciobani ! De fapt, suntem una de animăluţe de companie.

PĂRERI 21

Atât de bine înfipt e comunismul în scumpa noastră patrie încât rădăcinile lui îi gâdilă în talpă, cred, pe americani. Mă uit stupefiat la realizatori care acum câteva luni făceau nenumărate emisiuni tv cu iubitori de animale oripilaţi de ideea rezolvării, să zicem, brutale a situaţiei câinilor comunitari iar astăzi se dau de ceasul morţii vizavi de tragedia copilului sfâşiat de o haită de câini. Aceeaşi realizatori cărora nu le-a păsat zeci de ani de promiscuitatea unei capitale europene în care animale domestice se sălbăticesc, formează haite şi îşi apără teritoriul ameninţat de orice intrus, conform unor legi simple ale naturii, acum vorbesc, cu lacrimi în ochi, despre necesitatea rezolvării problemei maidanezilor. Iubirea nu are nimic de-a face cu legile naturii care guvernează instinctele. De obicei, cele mai mari greşeli se fac din sau în numele iubirii. Pe mine mă siderează sintagme de tipul „iubitor de animale”, „iubitor de natură”. Cum adică? Iubirea, sentiment uman atât de greu scos la vedere, trebuie manifestată faţă de oameni. Pentru celelalte poate fi admiraţie, respect, înţelegere, adică atitudini care implică şi raţiunea. Cei care se declară iubitori de animale au o problemă. Ori se simt stingheri în relaţiile interumane ori nu înţeleg rostul raţiunii.

În dorinţa de-a imita civilizaţia occidentală, riscăm să o parodiem în stilul nostru atât de original.

SNOAVE 5

După multă vreme petrecută la facultate la Cluj, Vasile se întoarce acasă la părinţi, într-un sătuc din Apuseni şi discută cu tatăl său despre ce are de gând să facă el acum, dacă a terminat şcoala.

- Apoi, ce să fac, m-oi însura şâ m-oi aşăza la casa me.

- Da’ cu cine ti-i însura mă copile?, întreabă curios tatăl.

- D’apăi, pote că ştii.

- Nu ştiu, de unde să ştiu ? Oi şti dacă mi-i spune !

- D’apăi, când ai fost la mine la Cluj, ai tot văzt pe fata aia din săcuime care tot vinea pe la mine, pe Csilla.

- Am văzt, frumosă fată ! Şî harnică...

- No, mă-nsor cu fratele ei.

- Mă copchile, no, asta nu să pote !

- Da’ di ce nu să pote ?

- Ce-o zâce satu’, mă ? Aşa ceva nu s-o mai văzt la noi, cum să apari tu în sat cu ăla?

- Da’ ce-are, îi ciumat ?

- Nu, da’-i ungur, mă !!!

BALADA SENSULUI UNIC

E vremea tot mai grea şi-apăsătoare,

se scurge peste noi luând cu sine

tot ce-i prisos, spre lumea care vine

domol să-nece razele de soare

în care, cufundat precum Ahile,

imun la întuneric să devin,

m-am răsfăţat în propriul destin

trăindu-mi chiar şi nopţile ca zile

prin care totul pare dilatat

ca şi când viaţa-ntreagă e acolo

dar neştiind că-n lumea lui Apollo

e-un preţ cu mult mai mare datorat

şi-n care numai timpu’-i vămuit

trudindu-ţi trupul şi sleind suflarea

ca să-ţi fixeze drumul pe cărarea

spre-nsingurarea fără de sfârşit.