Ă, asta-i! După întâmplările din iarnă, cu dobermanii, pisicile şi renii, am devenit mai precaut în relaţia cu patrupedele, aducătoare, după cum am constatat pe propria-mi, şi nu numai, piele, de mari tulburări interioare şi, tangenţial, sociale. Şi-apoi căldura îmi inhiba oarecum funcţiile motrice şi creative stimulându-le, dar nu cu prea mare elan, pe cele recreative.
Aşadar, vreau să trec la păsări şi...
Mă opresc în piaţă, într-o zi şi rămân uimit de neastâmpărul şugubăţ al unui papagal multicolor, strâmtorat într-o colivie, ceea ce-l făcea să pară mult mai mare. Îl privesc, mă priveşte cu multă curiozitate înclinând capul spre dreapta, apoi spre stânga şi, când dau să plec mai departe, îl aud „ia-mă-acasă! ia-mă-acasă!”. Mă-ntorc, nu prea mă târgui, şi-l iau. Îl duc acasă, mă laud cu păţania, dar el, nimic. Nu mai scoate nici un sunet, e mut deşi săptămânile se scurg necruţător. Deziluzia îmi subminează entuziasmul iniţial şi, într-un gest suprem, îl împrumut unei prietene, dirigintă la clasa a X-a care-l duce în clasă pentru a mai umaniza puţin entuziasmul băieţilor care deveniseră, în ultima vreme, cam agresivi şi uşor vulgari, spunea ea. Sunt încântat de idee, dar şi uşor dezamăgit de muţenia previzibilă a coloratului meu amic de la care verba volant. Aştept zilnic veşti care să-mi infirme supoziţiile dar degeaba. După o săptămână mi se strecoară un email pe calculator şi-un sms pe mobil cu acelaşi conţinut: „părere de rău băieţii dat drumul papagalului după un schimb dur de înjurături şi vulgarităţi şi acesta n-a mai fost văzut...”
Îmi cumpăr două perechi de porumbei albi, simbol clasic al păcii mele interioare şi al fericirii de circumstanţă din ziua căsătoriei la tinerii miri, indiferent de vârsta biologică. Lansarea porumbeilor în inimitabilul zbor columbesc de pe treptele bisericii ( în cel mai nenorocit caz ) sau de pe treptele catedralei ( de obicei, fiindcă, dacă tot nu ai parte de astfel de grandioase ceremonii decât de 5-6 ori în viaţă, măcar să fie cool ), după o ceremonie religioasă modestă, oficiată de cel puţin cinci-şase preoţi şi susţinută vocal de un cor mixt de vreo cincizeci de voci, s-a transformat dintr-un moft burghez, într-o sacră tradiţie. Fiecare pereche de hulubi stă în cuşca sa iar privirile mele nu contenesc să-l învăluie pe fiecare în aura binemeritată ceea ce mă transformă, temporar, într-un contemplativ, detaşat total de lumea de dincolo de ferestrele casei. Nu mă ţine însă mult şi, fiindcă rezistenţa mea la insistenţe se apropie de zero, accept - proastă decizie - să-i împrumut vărului meu porumbeii pentru momentul, amintit deja, din cadrul căsătoriei cu, de altfel, o foarte bună prietenă. Vine ziua cu pricina, ia porumbeii ( pe toţi patru să fie mai ceva decât ceilalţi, fiecare să dea drumul unei perechi ) şi pleacă. Sărmanele păsări sunt ţinute vreo patru ore prin portbagajul maşinii, dar, la momentul potrivit, sunt în mâinile mirilor care le dau drumul în entuziasmul general. Două-trei bătăi de aripi şi...consternare generală. Porumbeii se uşurează, ca la o comandă, pictând costumul impecabil de mire, rochia unică de mireasă şi voalul vaporos, năruind speranţe şi declanşând lacrimi dar şi blesteme şi înjurături la adresa lor şi, fireşte, a mea. Apoi, duşi au fost şi n-au mai apărut nici la mine, nici în altă parte.
Fac o ultimă încercare şi îmi iau un păun. Decorativ, încântător, admirat de fiecare vizitator care nu mai conteneşte să-l privească plin de duioşie, mai-mai să cadă pe spate când, cocoţată în vârful copacului, pasărea măiastră lansa chemări de împerechere către posibile dar nevăzute şi necunoscute pretendente. Coada, făcută evantai sau căzută, impresiona, în roua dimineţii, prin reflexele de toate nuanţele pe care le revărsa din belşug înspre ochii curioşi ai trecătorilor care se opreau la gard minute în şir, neputându-se dezlipi de paradisiaca privelişte. Nu m-aştept la triluri nu m-aştept să vorbească, nu-l vreau părtaş la nunţi şi botezuri, vreau doar liniştea retinei mele atunci când îl privesc. Şi am asta...
Iar dacă, printr-o, de neimaginat, întâmplare, l-aş pierde şi pe el, nu ruşinea, nu ciuda ci dezamăgirea că de-acum încolo şi domeniul acesta, al culorii, al frumuseţii, al curiozităţii, al mândriei şi al zborului îmi este un tărâm interzis, m-ar distruge. Mai ales că totul se întâmplă numai şi numai din cauza mea, om nefericit, incapabil să gestionez cu responsabilitate o relaţie cu orice fel de fiinţă, oricât de doritor şi tolerant încerc să fiu.
