P Ă R E R I 4

Sunt spectator într-o lume în care psihologi, profesori, educatoare sau învăţători au cei mai needucaţi şi scăpaţi de sub control copii. Ei înşişi foşti copii crescuţi la extreme, fie într-o toleranţă maximă, fie într-o disciplină extrem de rigidă şi adesea violentă pe care o urăsc şi o dispreţuiesc din toată fiinţa, într-o vreme în care facultatea se făcea extrem de greu iar liceul pedagogic foarte greu şi când majoritatea era absolventă de 10 clase sau de licee industriale, au reuşit după 1990, în inflaţia generală, deci şi a calificărilor superioare prin formă adică prin diplomă, dar nu ( întotdeauna ) şi prin conţinut adică prin cunoştinţe, să-şi ascută, după modelul lupului din povestea lui Creangă, nu limba ci mintea şi să-şi schimbe atitudinea faţă de educaţie, faţă de cei şapte ani de-acasă. Atitudinea şi comportamentul lor este, de fapt, identic comportamentului bunicilor de altădată faţă de nepoţii lor şi, implicit, a acestora din urmă faţă de bunici: toleranţă maximă din partea bunicilor şi dispreţul sau nepăsarea nepoţilor care nu prea-i mai băgau în seamă. Nenorocirea face ca atitudinea aceasta să genereze faţă de copiii altora fie nepăsare fie intoleranţă maximă. Nu prea mai contează copilul ci al cui este.

Însă de la ei am alte aşteptări pentru că sunt educaţi, sunt pregătiţi, sau ar trebui să fie, dar poate că aşteptările mele sunt prea mari...

Nu am aşteptări de la vedetele porno, de la divele de trei bani, de la aristocraţia postcomunistă sau de la burghezia înglodată în datorii, de la jurnaliştii care dau vina doar pe şcoală pentru educaţia proastă, nici de la politicienii capabili să sfideze orice norme morale şi să propună studii universitare fără bac sau pensii speciale pentru activitatea de parlamentar, nici de la universitarii unşi în funcţii şi înzestraţi peste noapte cu catedre, nici de la popii care nu îngroapă morţii până nu le sunt plătite datoriile faţă de biserică, nici de la poliţiştii, funcţionarii publici sau judecătorii corupţi, nici de la doctorii care completează fişe cu date fictive pentru a-şi lua banii sau nu consultă mai mult de 20 de bolnavi pe zi fără taxă dar nu afişează lista cu cei programaţi şi consultaţi în ziua respectivă ori pleacă în vacanţe lăsând asistenţii să opereze în fişe ca şi când ar fi făcut-o ei, nici de la persoanele care figurează în pensie de boală dar muncesc în străinătate, nici de la persoane cu un handicap ce prevede însoţitor şi care umblă prin lume singure nici de la... şi nici de la...

Şi-atunci, de la cine să mă aştept ? Se pare că în România nu prea mai am de la cine. Poate de la şoferii de TIR care fac exibiţii pe autostrăzi în ritmul seducător şi educativ al manelelor.

Pentru toţi însă e o formă comună de manifestare autolauda cu progenitura, încât ai impresia că asistăm la un concurs de productivitate din anii de glorie ai zootehniei socialiste: cine se făleşte mai tare cu câţi copii a făcut şi ce teribilă realizare e asta. N-am auzit prea mulţi aşteptând până la majoratul copilului pentru a spune dacă pot fi mândri pentru calitatea fiinţei născute, crescute şi educate sau dacă se ruşinează de un alt rebut dat societăţii.

Copiii de-acasă nu mai sunt nişte educabili, nişte parteneri ci au devenit nişte tirani, când nu sunt adevăraţi savanţi care au manifestări verbale sau comportamentale ce te lasă cu gura căscată. Au ajuns un fel de ridiche uriaşă, atât de bine înfiptă şi sigură pe ea că toate eforturile celorlalţi de a o clinti rămân fără rezultat.

Noul an şcolar ne oferă o altă experienţă crucială ( numai de astfel de experienţe avem parte de-o vreme ) şi anume posibilitatea de a asista, cum altfel decât sideraţi, la modul în care normalitatea naşte paranoia. Un bac aproape corect, care ar fi trebuit să nască un comportament normal, a generat isteria fiindcă România reală este cea a extremelor. Ea nu poate fi de mijloc, echilibrată. Aici există: boieri şi ţărani, aristocraţi şi plebei, deştepţi şi proşti, comandanţi şi executanţi. Şi asta pentru că nu există respect pentru calităţile individului ci numai dispreţ pentru defectele sale. Dar defectele sunt percepute adesea drept calităţi şi invers. Dacă-ntrebi eşti curios, dacă-ţi spui părerea eşti cârcotaş, dacă taci eşti indolent, dacă lauzi eşti obedient, când critici eşti dictator etc., dacă eşti alcoolic, mai bea şi omul, dacă eşti afemeiat, cui nu-i plac femeile?, dacă eşti hoţ, eşti descurcăreţ, dacă eşti cinstit, eşti prost, dacă eşti nesimţit, ai personalitate, dacă eşti vulgar eşti dintr-o bucată şi fără ifose, etc.

Dacă cineva e pus într-o funcţie, seara, înainte de culcare, prin acordul a 80%, a doua zi dimineaţa mai sunt de acord vreo 30% ( noaptea e un sfetnic bun, nu-i aşa? ), dacă se profilează cumva o responsabilitate individuală într-o situaţie, se formează imediat o comisie pentru a nu mai fi nimeni responsabil, deşi decizia o ia cineva iar comisia doar îl susţine. Funcţia, de orice fel, pare însă creată pentru român. Pare dispus, pentru asta, să devină el însuşi patron doar pentru a nu fi supus altuia. Nu se gândeşte la obligaţii ci doar la drepturi şi la plăcerea de a-i conduce pe alţii cu vocaţie de păpuşar.

E o lume populată de văicărelile cameleonilor şi ale struţo-cămilelor, o lume în care lamentările aparte ale rarilor inorogi rămân palide urme de normalitate în Babilonul mileniului trei.

PARODIE I ( 2 )

            Promovat de vulpe, de dihor şi porc,

Triumvirii vremurilor noi,

Într-un post de vază, vita de tip nou

Începu să creadă că e neam de soi.

Doar în faţa celor mari îngenunchea,

Pe cei mici călcându-i aprig în picioare

Să-nţeleagă-odată că e bou sadea

Şi că n-are prieteni, veri sau verişoare.

Luat de la muncă, s-a-nvăţat cu lenea

Trăgea chefuri multe şi beţii la fel

Şi pe la cabane îşi petrecea vremea.

Doar la Judeţeană a rămas tot... miel.

PARODIE I

Partea 1

Un bou cum sunt boii, jos pe arătură

Işi ciuli urechea şi cu-auzul fin

Auzi de Lenin, Marx şi chiar de Engels

Şi ajunse boul comunist deplin.

Începu să ragă cele auzite,

Bătătura toată nu-l mai încăpea,

Şi-ascultat de păsări, admirat de vite

A ajuns, în fine, ceea ce-şi dorea.

A-nceput să calce crucile-n copite

şi să ia în coarne popă, credincios.

Ziua-ntreagă pielea şi-o ferea de muşte

căci ajunse boul un bou belicos.

GÂNDURI 3

Există flori şi flori, animale şi animale, păsări şi păsări, dar oameni şi OAMENI. Nu  ştiu de ce dar sunt sigur de asta fiindcă m-am lovit de foarte  mulţi oamneni şi-am întâlnit doar vreo câţiva OAMENI. Nu ştiu dacă la naştere se plasează direct în una dintre categorii sau pe parcurs, însă, cu siguranţă, cele două stări ale fiinţei devenite tipuri umane, există. N-aş putea spune nici măcar dacă pe toată durata existenţei omului şi până azi, fiinţele cu aceleaşi trăsături ar fi ocupat aceleaşi locuri fiindcă, se pare, principiile la care se raportează diferă, după cum diferă şi mentalităţile. Ceea ce rezistă pare a fi raportul omului cu animalele, mai exact analogiile. Octombrie va fi luna parodiilor, fabulelor, epigramelor. Câte? Să vedem câte vor ieşi.

România neagră...-n cerul gurii

Mi-aduc aminte că-n vremea primei copilării am învăţat cum, dacă vrei să ai un câine rău trebuie să te asiguri că e negru-n cerul gurii. Nu exita, aproape, căţel care să nu fie trecut prin testul acesta. Apoi expresia a trecut graniţa devenind caracterizantă pentru un anumit fel de comportament uman. Erau negri-n cerul gurii toţi aceia care, cu motiv sau fără, săreau la ceartă sau la bătaie, incapabili să rezolve un conflict altfel decât violent şi niciodată prin dialog liniştit, calm.

O dată cu trecerea anilor lumea în general dar mai ales România, scăpată din bariera autorităţii ( unii au sărit peste, alţii s-au furişat pe sub ea şi câţiva, printre care cu ruşine mă număr, au rămas tâmpi acolo privind cum toţi ceilalţi se pierd în zarea europeană ), s-a înnegrit brusc în cerul gurii iar manifestările dobândeau caracter de masă. Primii au fost minerii care, de fapt, au rămas aşa din vremea trecută, contaminaţi de la primul miner al ţării. Continuatorii lor şi-au pus bâta de baseball în maşină şi au ieşit în trafic iar cei mai norocoşi au ajuns jurnalişti sau prezentatori şi realizatori de emisiuni tv.

Au trecut anii şi, iată, în loc să se albească, România a devenit tot mai neagră, tot mai agresivă, atât faţă de cei din afară cât şi faţă de  proprii cetăţeni şi aceştia unii faţă de alţii. Pisicile de altădată, care torceau docile sub palmele ocrotitoare ale partidului au devenit dobermani şi pitbuli. Fără a fi în pericol să moară de foame fiindcă oase erau din belşug, căpătaseră o anume nervozitate, inexplicabilă, care-i făcea să fugă de la un os la altul în speranţa deşartă, că, poate, celălalt are şi o fărâmă de carne. S-a cheltuit astfel multă energie, timp şi concentrare pentru nimic, în vreme ce, aruncătorii de oase, organizaţi în solide asociaţii pentru protecţia animalelor, şi-au umplut frigiderele, camerele frigorifice şi cămările cu muşchiuleţi, preparate sofisticate şi afumături, şi-au retuşat vestimentaţia şi conturile bancare, şi-au şcolit odraslele prin Europa şi nu numai, şi-au finalizat pe nerăsuflate şcolarizări speciale pe bani europeni şi au devenit dresori cu expertiză. Şi s-au înnegrit profund în cerul gurii manifestând o agresivitate mult mai rafinată. Au început să organizeze cursuri de dresaj promiţând competenţe şi credite, să înscrie, cu ajutorul obedienţilor şefi de haită şi profitând de lehamitea şi oboseala, dacă nu de plictiseala sau frica celor care urmau să constituie masa amorfă de dresaţi, să înscrie chihuahua, faţă de care-şi puteau manifesta latura dominantă, pentru pază şi apărare şi aceştia trebuiau să facă faţă haitelor de câini comunitari care păreau sălbăticiţi.

În ficţiune astfel de evenimente, de întâmplări, par în regulă dar în realitate ele devin extrem de iritante nu pentru că cineva îşi ia viaţa în mâini şi face cu ea ce doreşte ci pentru că acel cineva încearcă să facă din viaţa ta ceea ce doreşte el, tratându-te drept prost când tu, de fapt, ai fost şi ai rămas, doar, binecrescut. Sunt, de obicei, oameni care îşi doresc atât de mult să conducă destinele altora încât, odată ajunşi în funcţie aceasta îi narcotizează, nu mai pot renunţa şi fac orice pentru a o păstra şi care, adeseori, au impresia că, permanent, în jurul lor se ţes intrigi şi comploturi pentru a-i înlătura. Ei, care ar trebui să fie nucleul echipelor, devin deodată supervizori, judecători, entitităţi superioare. N-au niciodată imaginea reală a ceea ce sunt : nişte javre urcate în spinarea bivolului care a acceptat să poarte pe spate coţofana.

SNOAVE... 2

Într-o staţie de autobuz din Bucureşti, lumea aştepta nerăbdătoare. Deodată trece un taxi  mai aproape de bordură şi-i stropeşte pe cetăţenii care, revoltaţi, înjură, blestemă, ţipă cu pumnii ridicaţi spre taximetrist. Numai ardeleanul nu spune nimic, spre consternarea generală.

-         Măi omule, tu nu eşti supărat, îl întreabă unul?

-         Ba îs, îi răspunde ardeleanul, da' la noi nu se întâmplă aşa.

-         Da’ cum se-ntâmplă la voi?

-         La noi, dacă te stropeşte, taximetristul se opreşte, îşi cere iertare, te-ntreabă cât îl costă şi, dacă eşti ud tare te duce acasă la el, îţi curăţă hainele şi te ţine două, trei sau patru zile cu mâncare şi cu băutură şi, ca să nu rămâi supărat pe el, îţi mai dă şi ceva bani.

-         Du-te măi omule, cine te crede?  Ţi s-a întâmplat ţie aşa ceva?

-         No, nu mie, da’ i s-a-ntâmplat nevestei mele!

Elegia XII

Am întâlnit-o în copilărie, m-a fascinat într-atât

încât am crezut că ea e Miracolul.

Îmi spunea tot ce doream, cu puţine,

foarte puţine cuvinte.

În sfârşit, îmi găsisem tovarăşul, confident şi mentor...

Era mai mult decât o poveste

era izvorul gândurilor de dincolo de vorbe

a lumii văzute sau închipuite

auzite sau pipăite,

din vârful degetelor sau de dincolo de pleoape.

Am întors filele,

am mângâiat micile căsuţe ce ascundeau

atâtea minuni în cotloanele lor

şi pe care tot mai puţini,

chiar dintre apropiaţii mei,

săreau gardul

spre-a zvârli o privire măcar

prin geamurile

acoperite

de praful stârnit de construcţia

în vecinătate

a blocurilor turn,

cimitire informaţionale,

într-o vreme deformată

de inflaţia socializării,

de pauperizarea

comunicării.

O aud ieşind sfioasă, seară de seară,

ca în toţi anii scurşi peste noi,

 – ea mai suavă, din ce în ce mai stilată, mai elitistă,

eu, relativ, mai înţelept –

din paginile volumelor stivuite

la capătul patului

încă din acele timpuri,

ca o apărătoare devotată

a viselor mele.