VERSURI 3

Agonizam întrebându-mă de ce nu pot să te iubesc

chiar dacă integritatea umbrei mele depindea de mila ta

de ce un genunchi aplecat

însemna mai mult decât un gând îndrăzneţ

iar privirea semeaţă

năştea ura

pe drumul întoarcerii din lume

spre gând.

Pupila ta, prizonieră privirii mele,

suferea un atac de epilepsie

pe drumul ieşirii din sine.

Şi m-am oprit

la limita dintre sufletul tău

şi umbra mea peticită,

îndelungă aşteptare,

cu umbră de mistreţ singuratic.

STIHURI

E, ucigaşul timp, necruţător

Vameş al vieţii, mercenar al morţii

Ce nouă, prin grilajul sorţii

Ne picură uitări, părtinitor.

Prin staţii de tramvai n-ai să mai poţi

Să foloseşti refugiile-n tihnă

Căci fiece-ncercare de odihnă

Te-apropie de ultimele porţi

E-aceeaşi zi pe care o repeţi

Şi-aceeaşi noapte înecată-n vin

Între uitarea glasului divin

Şi amintirea destrămatei vieţi.

POPOR NEVRICOS 1

        Hipersensibilizată de lumina ecranelor din care se scurg, neîntrerupt, zi şi noapte, şuvoaie de vorbe despre orice, societatea se încarcă, după nevoie, cu o cantitate considerabilă de nervozitate. De aici şi până la isterie, fiecare e pe cont propriu şi, slavă domnului, tot mai mulţi şi-o asumă. Zilele acestea asistăm la forma sofisticată, pe care o numim isteria 0 ( zero ), declanşată de punerea în aplicare a legii educaţiei care prevede:         

 Art.29

(1) Invatamantul primar se organizeaza si functioneaza, de regula, cu program de dimineata. 

(2) In clasa pregatitoare sunt inscrisi copiii care au implinit varsta de 6 ani pana la data inceperii anului scolar. La solicitarea scrisa a parintilor, a tutorilor sau a sustinatorilor legali, pot fi inscrisi in clasa pregatitoare si copiii care implinesc varsta de 6 ani pana la sfarsitul anului calendaristic, daca dezvoltarea lor psihosomatica este corespunzatoare. 

          Aici apar primele semne de nervozitate. De ce clasă pregătitoare şi de ce să fie evaluat făt-frumosul, când toată familia, başca prietenii, cunoscuţii, vecinii şi chiar măria-sa educatoarea ( acest cal troian al părinţilor din curtea educaţiei ) susţin cu tărie că progenitura e făt-deşteptul, dacă nu chiar făt-genialul, care s-ar putea să nu fie perceput întocmai de psihologul evaluator. Într-o ţară în care se invocă permanent amatorismul, am ajuns să fim iritaţi de profesionalism dacă se aplică familiei mele.

           Să fie ipocrizia? Nu cred că neamul acesta credincios, plin de evlavie este capabil de aşa ceva!

           O fi lipsa de informaţie. Dar de doi ani se-aude numai cum, din toamna lui 2012, grupa mare pregătitoare va deveni clasa pregătitoare sau clasa zero, trecând la învăţământul primar. Părinţii susţin că n-au fost informaţi şi cred că, dacă susţin aceasta, se aşteptau să le trimită ministerul, inspectoratele sau şcolile pliante cu scheme, desene, descrieri, poze şi eventual un filmuleţ despre cum va arăta clasa pregătitoare şi eventuala poziţie a fiului în clasă. Şi totul se întâmplă în cadrul învăţământului de stat, adică a celui moca.

           Să fie ipocrizia? Nu cred că neamul acesta credincios, plin de evlavie este capabil de aşa ceva!

           O fi altceva? Cu siguranţă! E ceva mult mai domestic. E confortul pe care  bieţii părinţi îl pierd deoarece nu vor mai beneficia de programul prelungit de la grădiniţă ci de unul normal, şcolar. Şi asta presupune o altă responsabilitate. Dar ştim cu toţii: cresc copiii, cresc responsabilităţile părinţilor. Se poate recurge şi la o soluţie alternativă: şcoala particulară. Adică scot banii şi constat că nu mai pot face regulile aşa cum vreau să le fac la şcolile de stat unde învăţământul este gratuit, fiindcă trebuie, pe banii mei, să respect regulile impuse de consiliul de administraţie al şcolii private.

           Să fie ipocrizia? Nu cred că neamul acesta credincios, plin de evlavie este capabil de aşa ceva!

           Şi mai este ceva. Popor tolerant, cu vocaţia respectului faţă de semen şi iubirea aproapelui, părinte model pe banii obştii, nu vrea orice şcoală pentru moştenitorii săi ci una elitistă, după principiul omul nostru - alesul nostru, adică nu copiii sunt cei care fac o şcoală bună ci părinţii şi, implicit, şcoala care foloseşte orice mijloace, inclusiv denigrarea altor şcoli pentru a-şi atrage copiii cei mai dotaţi şi mai dispuşi la efort şcolar ( spun asta pentru că-mi aduc aminte cum, ani de zile marile şcoli cu profesori de excepţie se plângeau că, din cauza repartizării computerizate vor forma clase cu mulţi elevi cu medii foarte mari, proveniţi din şcoli de provincie şi care vor scădea nivelul şcolii. Păi dacă nu conta calitatea elevului ci doar eminenţa dascălului de ce nu demonstrau ei cum, din cei mai slab pregătiţi şi dotaţi elevi construiau savantul societăţii de mâine? ).

           Să fie ipocrizia? Nu cred că neamul acesta credincios, plin de evlavie este capabil de aşa ceva!

VERSURI 2

Văzând arsura prin geamurile lor termopan vecinii înfricoşaţi au sunat la smurd

echipajul s-a chinuit îndelungată vreme cu descarcerarea umbrei

din ceaşca rece cu fundul gol

presărat cu scrumul dorinţei mele de-atâta vreme, sine die, amânate

şi dusă la spitalul de arşi a fost curăţată cu grijă

pregătită pentru o urgentă grefă de umbră

de la donatorii voluntari ce se dovedeau rând pe rând incompatibili

 – nu  corespundea densitatea

alteori transparenţa

capacitatea de contragere ori de expansiune

adică elasticitatea –

numai tu n-ai fost printre cei dispuşi să renunţe

la surplusul de umbră făcută pământului

degeaba tu rămâneai umbra mea dintotdeauna

singura compatibilă

cu noi înşine.

ROMÂNIA NEAGRĂ...-N CERUL GURII 3

Dacă, de ceva timp, societatea românească mă îngrijora, în ultima vreme, mă sperie. Mă sperie pentru că nu se poate lua nici o decizie la nivel guvernamental fără a fi contestată cu vehemenţă. Mă sperie pentru că orice contestaţie duce la retragerea sau anularea deciziei. Nu pot trăi într-o ţară în care un grup de cetăţeni, oricare ar fi ei, îşi pot impune voinţa în faţa unui guvern ce reprezintă, democratic, majoritatea cetăţenilor care, prin vot, l-a mandatat şi îi susţine acţiunea. Contestarea, a doua zi după alegeri, a legitimităţii este o formă de terorism politic sau, în termeni româneşti, de hărţuire haiducească: ardem ogoarele, otrăvim fântânile. Mă sperie pentru că jocul democratic nu este interpretat de profesionişti ci de amatorii Cântării României, mă sperie pentru că regizorul, scenografii, scenariştii şi chiar spectatorii îşi schimbă permanent rolurile, redesenează decorurile şi rescriu scenariile cu o viteză ameţitoare, făcând ca totul să devină o mostră de amatorism. Mă sperie pentru că nu sunt combătute idei, nu sunt amendate comportamente, nu sunt discutate principii ci sunt atacate persoane, indivizi cu drepturi egale cu ale atacatorilor, totul sub pretextul geniului de pamfletar, nu şi al asumării consecinţelor care, între noi fie vorba, au dus la cercetarea de către poliţie, confiscarea ziarului şi închisoare vreme de un an pentru Arghezi. Dar de, aceea era în vremea democraţiei nu a dictaturii din zilele noaste, nu-i aşa?

Teatrul clasic a ajuns astăzi un teatru forum, schimbat din mers şi jucat de publicul-actor. Nu e nimic rău în asta dacă cei implicaţi ar şti despre ce este vorba şi despre responsabilitatea pe care o implică jocul, cu-atât mai mult cu cât felul acesta de spectacol este socotit teatrul celor oprimaţi. Cum însă la noi se compromite orice idee, oricât de nobilă ar fi, oprimaţi se pretind mai ales cei care n-au fost niciodată în această situaţie.

VERSURI 1

Pe străzile înfundate ale copilăriei mele pierdute

şi buzunarele găurite ale uniformei de elev

rătăceşte umbra ta sfidătoare 

prin parcuri cu şolduri mlădioase îmbiind la şoapte languroase

ori priviri pierdute a pagubă

e cerul toamnei ca visul erotic întrerupt de focuri de armă

cu iepuri speriaţi rupând pământul

şi cearcăne privite în oglinda cafelei aburind

a plictiseală de înger lungit sub pomul re-cunoşterii vinovate

sorb doar o gură umbra mea îi ia locul

şi strădania repetată de-a goli ceaşca uşor ciobită

devine zadarnică

cafeaua îmi încălzeşte pântecele umbra-mi se lăfăie-n ceaşcă

privirea ta o mai caută 
scrumul se presară pe umbra

arsă de jarul ţigării abandonate

GÂNDURI 5

 După comportamentul de astăzi al aleşilor şi numiţilor acestora, al vechilor funcţionari cu contracte beton şi obiceiuri sfinte, care-şi câştigă în instanţă dreptul de a fi incompetenţi, corupţi sau nesimţiţi, chiar dacă, uneori, li se desface contractul de muncă pentru unul din motivele amintite, atât de cunoscutul vers bacovian ar trebui să devină „O, ţară sfântă, plină de humor”, ţară în care ritualurile de înmormântare şi punerea crucilor cât încă împricinatul e viu şi nici măcar în comă, au ajuns îndeletniciri normale şi necesare doar fiindcă cioclilor li se pare că nările lor, năclăite cu aroma putrefacţiei, simt deja miros de mort. Sau poate că e încă reminiscenţa comportamentului barbar când, la gropile comune, alături de morţi, erau aruncaţi de-a valma şi unii încă vii.

Deşi se încearcă din răsputeri inocularea ideii că învăţământul românesc este un câmp de luptă în care zac de-a valma trupurile însângerate ale combatanţilor, toţi luptând cu duşmanul comun, competenţa specifică, şi care a devenit un fel de hidră căreia îi tai unul din capete şi-i cresc altele trei în loc, de fapt el seamănă mai mult cu Povestea unui om leneş, în care, înmuierea posmagilor, adică reducerea materiei, n-ar rezolva problema după cum nici mila şi pomana ( sfântul cinci şi promovarea clasei ) n-a rezolvat-o, beneficiarul continuându-şi liniştit drumul spre spânzurătoare ( eşecul în viaţă: incompetenţă – şomaj – văicăreală ).

Noroc numai că hei-rup-ismul socialist a dat mâna cu rentabilitatea economică a capitalismului şi sectorul neproductiv, care este învăţământul, s-a trezit pus la zid şi executat cu foc automat. Cine dă buzna în sistem are senzaţia că a nimerit în laboratoarele celor mai mari universităţi din lume unde experienţele şi studiile cele mai sofisticate ale avangardei educaţiei sunt puse în aplicare: se monitorizează absenţele, se urmăreşte evoluţia / involuţia şi se alcătuiesc planuri de recuperare, se fac pregătiri şi se aplică simulări ale examenelor naţionale, se fac recensăminte, unii mai ocoşi fac vizite la domiciliu, se fixează program săptămânal pentru întâlnirile cu părinţii, se organizează cursuri de tot felul ( gratuite sau plătite ), profesorii scriu şi publică articole în reviste de specialitate sau cărţi sofisticate, etc. Chiar şi cei mai puţin pregătiţi sau talentaţi găsesc de cuviinţă că trebuie să-şi dea cu părerea sau să-şi etaleze platitudinile pe bloguri personale deşi, ca şi în cazul primilor, nu citesc ceea ce scriu sau, de cele mai multe ori, nici ei n-ar citi ce scriu dacă ar fi fost scris de altcineva. Şi pentru toate astea şi multe altele credeţi că se alocă vreun ban? Nici gând. Totul se face din convingere, cu dăruire, cu orgoliu şi, fireşte, mândrie patriotică ( locală şi naţională )!!!

Ipocrizia supraponderală a comportamentului, justificat prin formulări de genul „trebuie să facem hârtiile că astea se cer, cu restul mai vedem noi” în loc să se spună invers „n-avem nevoie de hârtii fiindcă ne facem treaba şi faptele sunt clare”, nu poate fi decât oglinda unor spirite schilodite care acceptă orice, ba mai pun şi ceva deasupra de fiecare dată, fiindcă dacă nu e de-o grevă ( singura luptă pe care sunt capabili s-o ducă fiindcă e la comun şi apoi se şi pot primi banii recuperându-se, implicit, şi orele pierdute prin aducerea educabililor la cursuri în zilele lor libere ), atunci ideea luptei pe cont propriu rămâne un coşmar.

Am cunoscut pe cineva care toată viaţa şi-a dorit funcţii şi poziţie socială iar când, în sfârşit, a ajuns cel mai insignifiant şef, un fel de hârtie igienică într-o toaletă publică, n-a fost capabil să ia nici o hotărâre fără invocarea / acordul şefului superior, rămânând, de fapt, în aceeaşi poziţie pentru care se născuse, cea dintre dosul obedient  şi mâna care-l şterge.

Când se-ntâmplă ca astfel de oameni să fie parte la decizii sau la coordonarea reformei din învăţământul românesc, vă daţi seama ce iese.

În rest, parcă, toate sunt mai proaste decât le-am lăsat data trecută!