E-atâta suficienţă şi-atâta
siguranţă de sine în fiecare individ încât învăţătura a devenit o noţiune
superfluă. Se pare că ideea cultivării respectului de sine, promovată cu atâta
insistenţă de noul val de psihologi, a dat, în sfârşit, rezultate. Au mai rămas
câţiva naivi care n-au putut renunţa la principii, victime sigure şi indivizi
nedemni de vreo urmă de consideraţie.
Ceea ce e totuşi
fascinant şi înduioşător e felul în care aceste persoane
continuă să-şi trăiască visul
angelic în circumstanţe dominate de coşmaruri. În educaţie, ca peste tot, se pot
face fel de fel de clasificări: după principii, după pregătire, după
activitate, după trecut, după vârstă, după empatie, după obedienţă, după
gregaritate, după orgolii, după ambiţii, după opţiuni, după simţul ridicolului
sau al umorului, după cinste, după concesii, după exigenţă, după creativitate, după
modele, etc., etc., după dorinţa, uneori morbidă, de a fi şef şi, după simţul
banului...
Ar
fi ceva de lucru pentru a descoperi dominantele fiecărui individ şi a-l îndruma
în direcţia potrivită, încă din timpul şcolii !?. Mult prea des, refrenul să ne trăim viaţa se-aude la vârste din
ce în ce mai fragede. Şi-această atitudine, susţinută financiar de tot mai
mulţi părinţi care uită să le formeze copiilor ideea că obiectele (maşini, carnete
de conducere, ţoale, telefoane, etc.) nu sunt trofee, aşa cum le percep ei, creează
adevăraţi dictatori, convinşi că li se cuvine totul. Această grabă de a-şi trăi viaţa până la 18-20 de ani, presupune
şi convingerea că după, se trăieşte moartea ?. Altfel nu s-ar
putea justifica atitudinea din ce în ce mai categorică şi mai violent exprimată
împotriva şcolii, a ideii de educaţie formală şi a educatorilor.
Senzaţia este că
tot mai mulţi educabili trag cortina,
izolând o lume care le refuză celorlalţi accesul.
