PĂRERI 10

          Ceea ce ni se-ntâmplă de ceva vreme depăşeşte cu mult posibilităţile de înţelegere ale unui om normal, dornic să poată savura aroma plăcută a democraţiei, să respecte şi să i se respecte drepturile de cetăţean egal şi de acelaşi rang atât cu aleşii cât şi cu numiţii, indiferent de opţiunile alegătorilor.

          O democraţie este validă atunci când toleranţa există nu doar la nivel declarativ, când compromisul este o artă şi nu un obicei prost, când fiecărui cetăţean i se respectă opiniile dar când majorităţii i se respectă statutul de majoritate şi minoritatea îşi asumă situaţia minoritară şi acceptă tot ce decurge de aici cu atât mai mult cu cât principiile sunt stabilite dintotdeauna şi definesc democraţia. Din nefericire, ieşiţi dintr-o lume care mima democraţia şi puşi în situaţia de o respecta, de a ne-o asuma fiecare pentru interesul tuturor, vedem cât de incompatibilă este o anumită formă de educaţie cu democraţia. Oameni formaţi într-o lume autoritară ( vocea, palma, pumnul, tonul, ierarhia măsluită, acţiunea discreţionară a legii, anularea principiilor, instaurarea ideii că adevărul este o formă individuală de percepţie şi alte tâmpenii de acest fel ), încearcă zadarnic să mimeze democraţia autentică. Aud susţinându-se nişte aberaţii ce depăşesc imaginarul ficţional de către nişte indivizi pe care până mai ieri îi credeam absolut respectabili. Este incredibil cât de uşor se năruie o imagine, cât de uşor se reinventează Babilonul, ce repede se distruge comunicarea... Revăd imaginea odiseică a legării de catarg şi înfundării urechilor cu ceară pentru a nu fi ademeniţi de sirene.

Este absolut inexplicabil cum, atunci când nu-ţi convine ceva, te faci că nu înţelegi ce ţi s-a spus. E un comportament infantil, de-un infantilism ce frizează debilitatea mintală. Manipularea nu mai este un mijloc ci un scop al existenţei unora dintre cei din jurul nostru. Miza jocului este distrugerea partenerilor de concurs, nu sportivitatea întrecerii. Declaraţiile devin halucinante şi orice asumare a unei cifre, nu este altceva decât o ipocrizie şi infatuare fără suport credibil cu atât mai mult cu cât cifra nu reprezintă suportul legal pentru un astfel de comportament.

Imaginea căruţei pline, plecată într-o anumită direcţie, condusă de un individ pe care majoritatea celor treji l-au desemnat ( după certuri îndelungi şi acuze reciproce ) birjar, ca apoi, dincolo de jumătatea drumului, obosiţi, frânţi de drumul prost, de caii nărăvaşi care răspund tot mai greu dificultăţilor şi ameţiţi de ofertele celor care s-au opus, să dea vina, pentru tot ce li se întâmplă, numai pe birjarul care-i apostrofa din când în când şi pe care vor să-l arunce din căruţă, această imagine e mai degrabă a unei liote de ţigani nomazi decât emblema unui popor european.

Dar pare-se că direcţia noastră nu e spre europenizare ci spre zarzulizare, într-o ţară în care, fiecare zarzuli ( = cocoş ), cocoţat pe grămada sa de gunoi, îşi cântă propriu-i cântec ce, deşi aduce a deşteptare, e, mai degrabă, obişnuita cârâială de nemulţumire.

GÂNDURI 8

După ’89, împărţirea averii statului socialist ( adică a noastră, a tuturor ), ba chiar şi-a unor cetăţeni oneşti cărora li se confiscase în vremea comunismului şi cărora nu se intenţiona restituirea, a fost obiectivul principal. Se asigura astfel apărarea noii puteri. Cine nu doreşte sau nu apără o putere ce-ţi dovedeşte cu vorbe şi fapte că duşmanii lor sunt şi duşmanii tăi pentru că te-au furat ( pe tine şi ţara) în timp ce ei îţi dau, sacrificându-se pentru tine şi pentru patrie?

Nu pot pricepe cum oameni care vorbesc azi cu admiraţie despre Ceauşescu, care a restituit tot împrumutul României cu sacrificiile pe care le ştim cu toţii ( mâncare puţină şi de slabă calitate, cotă de gaz, curent întrerupt zilnic, o Dacie la cinci  ani, cotă de benzină, cotă de ulei, zahăr şi făină, roşii, ardei, castraveţi - doar vara, portocale de 2-3 ori pe an, banane o dată la cinci ani dacă erai norocos, haine jenante, toate celelalte numai în paginile revistelor străine, dacă aveai cunoscuţi care îţi mai lăsau câte una, etc. ), îi acuză pe cei care, reducând salariile bugetarilor pentru a evita o situaţie dificilă, dacă nu colapsul, ne-au făcut să renunţăm pe o perioadă determinată la sucuri, bere, ceva ţigări pe zi, oarece fructe exotice, oarece ieşiri pe la terase, câteva mese prin localuri, alte câteva mizilicuri, nimic esenţial..., dar, mare deranj, motiv de catastrofe, ce mai... Foştii fani ai lui Ceauşescu şi ai socialismului multilateral dezvoltat se dau cu capul de pereţi de greu ce-o duc, nu-i aşa ?!? Au dat toţi buzna în mediul privat pentru a nu muri de foame şi-a rămas sistemul bugetar fără personal !!

Ceilalţi, întotdeauna, aveau alte soluţii.

Poate că ni s-ar fi potrivit mai bine soluţia sud-coreană, cea în care, în timpul crizei, cetăţenii s-au aliniat la coadă să-şi predea bijuteriile pentru a-şi ajuta statul. Parcă-i şi văd pe politicienii noştri, primii la coadă, cu kilogramele de bijuterii din declaraţiile de avere, în pungi de plastic, pregătiţi să le doneze... Norocul meu e că doar îmi imaginez, fiindcă, în realitate, dacă acţiunea confiscării, nu a donării, s-ar pune în practică, toţi şi-ar trimite la înaintare soţiile şi soacrele care ar blestema, ar înjura, ar lovi cu papucii în forţele de ordine, s-ar tăvăli urlând din toţii bojocii: hoţii !!!, hoţilor !!!, ne lăsaţi să murim de foame !!!

Soluţia dragă tuturor e însă aceea în care societatea civilă purcede la astfel de acte de sacrificiu, de bunăvoie, şi, donând bijuterii şi bani, să lase totul la dispoziţia politicienilor şi guvernanţilor care ştiu foarte bine ce să facă şi să nu li se mai ceară niciodată să dea socoteală despre modul în care au folosit fondurile ( aşa cum s-a întâmplat cu fondul Libertatea, cu cotizaţiile de la sindicat sau cum se va întâmpla cu fondurile din sănătate sau de pensie, etc. ).

O singură deviză determină acţiunile: „Omu’ nostru, alesu’ nostru !”

VERSURI 16

E flacăra topită-n lumânare,

La umbra slovei sensurile-asudă,

Se răsuceşte pasul pe cărare

Dar, semne de plecare, timpul nu dă.

Aşterne cerul voalurile-ursuze,

Cu degete subţiri înţeapă marea...

Cădelniţând, mareea de meduze

Acoperă, sub faldurile-i, zarea.

GÂNDURI 7

         De doi ani, numai ceva peste jumătate dintre absolvenţii de liceu îşi promovează examenul de bacalaureat. În pofida valurilor, se pare că lumea a priceput că nu toţi meritau să fie liceeni.

Observ că de vreo câteva zile se face caz de procentul de promovabilitate la definitivat care este doar de 65%. Nu mi se pare nimic anormal de vreme ce actualii candidaţi la examenul de definitivat provin dintre cei care, până anul trecut, promovau bacalaureatul peste 80 –  90%  şi care, după ce au absolvit studii superioare cu referate, s-au orientat spre slujba cea mai prost plătită pentru un absolvent de studii superioare, gândind că, dacă e prost plătită, e şi uşoară.

          Se pare însă, că nu e tocmai aşa şi că, majoritar idealiştii şi parţial rataţii, impostorii ori leneşii mai bat la poarta sistemului sperând ca ei să fie cei care vor săvârşi schimbarea:

Dar deodat-un punct se mişcă... cel întâi şi singur. Iată-l
Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl!...
Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii,
E stapânul fără margini peste marginile lumii...

 (  Mihai Eminescu - Scrisoarea I )

Coloana vertebrală la nevertebrate

Dacă Petru

s-a lepădat de Isus,

de ce nu s-ar lepăda Viorel de Adrian.

Şi, totuşi,

nu s-a lepădat dacât o dată ...

Mai are vreme !?!

VERSURI 15

Cucul de est s-a ouat, pare-se, în cuibul din aria protejată,

iar privighetoarea şi ciocârlia  

cu gândul la o iarnă mai caldă

şi la statutul de primadone

clocesc, fireşte, cu bucurie şi cântec

aşteptând să fie mame.

Dar clocitul le dereglează

şi devin, încet-încet, ciori de semănătură,

specialiste înalt calificate

în datul din gură.

Dihorul de stepă

cu grad mare şi onoare militară,

trecu ceata de trepăduşi

de partea noii stabilităţi,

în vreme ce sfrânciocul cu frunte neagră

şi vânturelul de seară,

rudele

populaţiilor de păsări cuibăritoare din Borsodi Mezőség

şi a celor din Câmpia Heves, în vecinătatea râului şi lacului Tisa,

dar şi toate soiurile

de migratoare împământenite

au amuţit de admiraţie

faţă de viitoarea, nouă şi originală,

poziţie a cuibului.

.........................................................

Iar bietele vrăbii, invocate cu nesimţire, se războiesc

pentru fărâmele căzute de la ospăţul îmbuibării,

aşteptând ecloziunea.

PĂRERI 9

Mi se întâmplă, uneori, să surprind un gest nefiresc ori un comportament al vreunuia dintre elevi şi, instinctiv să-i atrag atenţia. Spun instinctiv pentru că dacă m-aş gândi o fracţiune de secundă, nu i-aş mai zice nimic fiindcă răspunsul îl ştiu deja, e acelaşi de zeci de ani: da’, ce-am făcut?. Şi, de zeci de ani intru în acelaşi joc pe care îl urăsc: ai vorbit / n-ai fost atent / n-ai scris / ţi-ai deranjat colegul, etc. şi, de tot atâta vreme, primesc acelaşi răspuns-întrebare: eu?, da’ n-am făcut nimic!?!. Şi dacă, în inconştienţa mea, încerc să demonstrez că am dreptate, finalul este acelaşi, diversionist: da’ şi X / Y / Z, face, pe el / ei, nu-i vedeţi, numa’  tot pe mine?. Încercarea de a lămuri lucrurile: eu nu vorbesc acum despre el / ei, eu vorbesc cu tine şi despre tine, se termină invariabil prost: da, da, am observat că aveţi ceva cu mine, că numa’ pe mine mă vedeţi.

Dar, pare-se că e ceva în interiorul meu şi, probabil, al altor colegi care intră în această dispută cu speranţa că, poate, cumva s-ar putea să audă şi ceva de genul: da, aveţi dreptate, vă rog să mă iertaţi / îmi pare rău, nu se va mai întâmpla / îmi cer scuze / etc., adică orice răspuns care să confirme conştientizarea greşelii şi dispoziţia individului de a şi-o asuma.

Vrem ca unii să recunoască însuşirea unor foloase necuvenite sau greşeala comisă, când toată educaţia lor are la bază nerecunoaşterea, diversiunea, victimizarea. Şi, în timp ce scriu acestea, aud o declaraţie de felul vrem un sistem de justiţie care să fie benefic românilor.  Ce vrea să însemne? Că sistemul de justiţie european / mondial este malefic românilor dacă îndrăzneşte să condamne jaful compatrioţilor noştri sau abuzurile ?  Sau e o formă primitivă de gândire care ilustrează ideea că dacă îi pedepsim pe infractorii de la vârf nu facem altceva decât să ne denigrăm clasa politică, administrativă sau oamenii de afaceri, deci elitele?  Astea să ne fie, de fapt, elitele? Nişte infractori nepedepsiţi şi care nu-şi recunosc niciodată vreo vină? Care nu se retrag niciodată, iar când sunt înlăturaţi vorbesc despre abuzul săvârşit împotriva lor?

Mi-aduc aminte că, înainte de 1989, nici tovarăşii nu greşeau niciodată, doar erau, uneori, rotiţi, când superiorii gândeau altfel.

Nu-i aşa, tovarăşi ?