VERSURI 34

E, va mai trece şi-astăzi ea

drept întâia dintre momelile

ce-au făcut

din visătorul pescar

un agricultor iscusit,

din vânătorul veşnic la pândă

un păstor liniştit

pe păşunea raiului,

o, Tityre,

unde, de atunci,

ăl bătrân doarme

ca un prunc

legănat

de blândul portar

al infernului

cotidian.

Demoni 4

        Nemulţumirea, insatisfacţia sunt cuvinte ce denumesc o stare umană cvasipermanentă, generatoare a nouăzeci şi ceva la sută dintre necazurile existenţei. E acea stare definită de senzaţia că oricât ai avea, îţi mai lipseşte ceva. Deşi principiul că nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă ci totul se transformă este cunoscut de toată lumea, nimeni nu se gândeşte la el atunci când goana permanentă, aproape nebună, după altele şi altele nu duce decât la compensare prin transformare. Bucuria de a mai avea sau a dărui ceva este anihilată de nemulţumirea de a nu fi obţinut sau de a nu fi primit, încă, altceva. Şi-această nemulţumire vine, cel mai adesea, din orgoliul de a-ţi dovedi supremaţia într-o lume în care ar trebui ca valoarea supremă să fie umilinţa, concretizată în respectul suprem pentru aproapele tău.

Numai aşa poţi stabili o relaţie cu divinitatea, intermediarul nefiind, de fapt, preotul ci fiecare individ, ca egal în faţa lui Dumnezeu, dacă, într-adevăr, suntem creaţiile Sale.

PSALM 8

Nu vreau să-mi fii tovarăş iar martor nici atât

în strania-mi aventură de toţi numită viaţă,

Tu, născător de oameni să-Ţi ţină de urât

căci, singur fiind, ştiai că o să pieri în ceaţă

şi nimeni n-o să afle, etern că ai trăit

căci nici o mărturie a existenţei Tale,

de n-ar fi fost aceia ce şi-ar fi amintit

de Tine-n rugăciuni fierbinţi şi osanale,

n-am mai fi cunoscut-o. Şi doar făţărnicia

Te-a îmboldit să laşi în urma Ta

fiinţele plăpânde ce,-n vaiet şi suspine,

ucid în ei puterea de-a se mai revolta

la nedreptatea, zilnic, de Tine-nfăptuită

căci, cu mărire, bani şi-averi nemărginite,

îi laşi atâta de uşor duşi în ispită

ca trecerea prin lume, iluzii rătăcite,

pe calea dinspre haos spre nimic

să fie doar risipă de suflet schingiuit

născut spre a se pierde, pe drum, câte un pic...

Şi pentru toate astea, Tu, vrei să fii iubit ?

VERSURI 33

Un cuplu e întotdeauna definit de imaginea,

– margine zdrenţuită

a creierului

de care atârnă

molecule stafidite prematur

de nepăsare – ,

chircită

în parcul sângeriu al sufletului dolofan

plesnind, aproape,

de împlinire...

În cuşti de oţel

se zbat,

cu disperare,

nervii

celuilalt.

         

PSALM 7

Cu toţi ne vindem vieţii ca un imperiu ultim

ce cucereşte lumea de-acuma pustiită

de pofta fără margini a ducerii-n ispită

de bani şi de păcate, spre care,-avizi, tânjim.

Cu ani de rugăciune greşeli nu ni-s iertate

la porţi zadarnic batem cu mii de-ngenunchieri

căci nepăsarea oarbă a poftelor de ieri

aşterne astăzi ceaţa pe falsa pietate.

Ca singur eu în lume, Îţi cer mereu de toate

ne mulţumind vreodat’pentru ce am

şi, mai presus de mine, e ruga mea în van

căci uit că a primi mereu e peste poate.

Chiar de-mi zdrelesc genunchii pe drumul pământesc

cercându-Ţi milostenia, cerând înduplecare

o simplă mulţumire ce, azi, uitată pare

ar fi un semn că eu, nu doar pe mine, mă iubesc.

BALADA NIMICULUI

Nimic nu pare-atâta de aproape

ca vorba care-ţi mângâie timpanul

când se transformă gândurile-n şoapte

cadenţa lor să-ţi tulbure aleanul,

nimic, atâta de real, nu pare      

ca zecile de clipe condensate

în amintiri răzleţe şi sumare

sub pleoape grele,-nlăcrimate,

nimic, atât de ireal, nu pare

ca naşterea şi moartea-nşiruite

la capetele firului din care

destinul croşetează doar ispite,

nimic nu pare-atâta de departe

ca gestul vag al primului sărut

ce, viaţa, cu o alta ţi-o împarte

şi, tot ce-i azi, cu clipa ce-a trecut,

nimic nu pare-atâta de prezent

echidistant şi rece, de cleştar,

ca gestul meu, senil dar consecvent,

acelaşi fir de-al despica-n zadar.

GÂNDURI 20

Există la popoarele primitive o anumită băţoşenie ilustrată prin atitudinea de tipul: eu am dreptul de a spune tuturor ce gândesc despre ei şi ce trebuie să facă dar nimeni n-are dreptul de a-mi spune mie ce este bine ori ce să fac.

Să fim serioşi! Aşa-numita umilinţă la care a fost supusă biserica ortodoxă în vremea comunismului este o poveste, dacă ne referim la ierarhi şi la popi, fiindcă ei, ca şi acum, erau aliaţii obedienţi ai puterii, într-o treime sumbră, deloc sfântă: partidul-securitatea-biserica, iar cei umiliţi au fost, ca întotdeauna, credincioşii, enoriaşii naivi şi creduli ( în majoritate moşi, babe şi nepoţi ). Umilinţa s-a exercitat doar asupra celor care, dincolo de apartenenţa oficială, încercau să păstreze buna creştere şi tradiţia familiei creştine, nepervertite de mareea comunistă, atee şi de aruncarea în oceanul proletariatului.

Se pare că experienţa comunistă nu reprezintă nimic în memoria colectivă a slujbaşilor bisericii, atitudinea lor fiind una mai degrabă lucrativă decât una spirituală. Ei pot da sfaturi, pot refuza serviciile specifice meseriei, dar nu acceptă compromisuri, de fapt nimic altceva decât contemporaneizare, o sincronizare la vremea în care trăim. Din păcate, n-au reuşit să treacă de mentalitatea interbelică vizavi de relaţia cu o lume din ce în ce mai nepăsătoare, mai dornică de independenţă şi mai individualistă. Singura schimbare este că au redevenit partenerii, cu drepturi depline, ai puterii faţă de care nu mai sunt nevoiţi să manifeste obedienţa de altădată, dar trăiesc din plin sub comanda lui a avea şi nu sub aura lui a fi.