SLALOM PRINTRE SPERANŢE 1

Printre multele umilinţe acceptate şi îndurate înainte de ’89 erau şi cele care ţineau de cumpărarea cotei lunare de benzină, cotă ce varia de la 18 litri în sezonul rece ( până nu s-a instituit obiceiul închiderii circulaţiei, pentru autoturisme private, din iamuarie până în martie ) şi până la 35 de litri în perioada verii. Cu deosebită mândrie patriotică, mi-aduc aminte cum stăteam răbdători la cozi de două-trei sute de maşini ( câteodată mai puţine sau mai multe ), uneori câteva zile fiindcă, de cele mai multe ori, se termina benzina sau se închidea benzinăria. Statul pe la astfel de cozi devenise şi o formă de socializare. Dar cele mai multe comentarii erau legate de comportamentul benzinarilor şi mai puţin de mama PCR-ului şi a conducătorilor săi iubiţi. Şi mă încearcă o uşoară lehamite gândindu-mă că toţi acei obedienţi aliniaţi la coada partidului şi statului socialist sunt astăzi temuţii pensionari aflaţi în fruntea tuturor bătăliilor cotidiene, de la cea pentru aghiazmă până la cea pentru tigăi la promoţie, de la cea împotriva vânzării ţării până la cea împotriva celor de la putere.

Mi-aduc aminte cum, la o astfel de coadă, vreo câţiva îi înjurau pe benzinari susţinând, cu tărie, că ar trebui schimbaţi fiindcă sunt îmbuibaţi şi nu le mai pasă de nimic. Atunci interveni cineva care spuse următoarea poveste pe care, spunea el, o auzise de la tatăl său:

          Era odată un boier care avea un administrator al averilor sale. La un moment dat află că omul său de încredere îl fură. Il urmăreşte şi descoperă că într-adevăr acesta mai ciupea din când în când din averea stăpânului. Supărat la culme, fiindcă el îi plătea cât ceruse ba chiar îi mai dădea şi ceva pe deasupra, boierul puse să fie legat la stâlpul infamiei şi ungându-l cu miere, îl lăsă în seama muştelor şi tăunilor. După ceva vreme, trecând pe-acolo şi văzându-l pe vechil chinuit de insectele care-i acopereau trupul, boierului i se face milă, opreşte trăsura, coboară şi se îndreaptă spre cel pedepsit încercând să  alunge muştele. Cu glasul stins, administratorul îi spuse:

 – Stăpâne, rogu-te lasă-le, nu le da, că vin altele mai flămânde şi mă ciupesc şi mai rău.

Boierul plecă gânditor şi, ajuns la moşie, dădu poruncă să-l elibereze pe cel pedepsit, îl chemă la el şi îl repuse în funcţie.

Ieri s-au alungat muştele ( unele pe altele ), prin exerciţiu democratic, de pe trupul slăbit al poporului. Se vor aşeza altele mai flămânde care n-au mai avut acces la miere de opt ani sau de patru ani, perioadă în care au fost nevoite să mănânce, din greu, rahat ca să nu moară de foame.

Să ne dea Dumnezeu zile !