Coloana vertebrală la nevertebrate 6

Când limaxul,

trăit în umezeală, răcoare şi-ntuneric,

ajunge în vârful verzei,

îşi acoperă urmele

marcându-şi bucuria izbândei

cu excremente...  

A devenit politician !?      

SLALOM PRINTRE SPERANŢE 7

Am trăit cu multă mândrie, o viaţă aproape, ideea demnităţii poporului român care şi-a apărat cu vitejie glia strămoşească atacată de duşmani, deşi, uneori, dacă nu de cele mai multe ori, s-a întâmplat s-o şi încaseze. Şi aş fi murit, probabil, cu acest sentiment hiperbolizat de trecerea anilor. Dar am sărit în democraţie şi creierul, tot el, nenorocitul, a început să stabilească legături, să caute informaţii, să interpreteze, să schimbe ierarhii să treacă la scheme micro şi să facă generalizări. Iar rezultatul, un dezastru. Povestea de sus devenea, la scară micro, următoarea:

Vecinii mei, mult mai mari, mai puternici şi mai dotaţi pentru manifestări în forţă, săreau gardul de câte ori aveau chef şi îmi luau din curte ce doreau. Îi priveam enervat din casă şi îi înjuram, dar lor nici nu le păsa. Încet, încet au rupt gardul şi au început să treacă prin curtea mea ca prin a lor, silindu-mă, adeseori, să fug în casă. Într-o zi au rupt uşa, au luat ce şi-au dorit din casă şi au plecat. Veneau din ce în ce mai des şi luau tot ce doreau iar când le-am spus, în final, că nu mai am nimic, mi-au tras o bătaie soră cu moartea, încât am zăcut câteva săptămâni. M-am dus la vecinul din spate, căruia i se întâmplase acelaşi lucru, să facem o alianţă. Am făcut-o dar am început să luăm bătaie împreună.

 Mai aveam o singură şansă. M-am apucat să notez întâmplările şi de fiecare dată când,vizitatorul nedorit, pleca plictisit, împreună cu cei care-l însoţeau, fără să se atingă de mine, notam că am ieşit învingător, în ciuda numărului mare de invadatori. Când îmi dădea doar câteva iar eu îl înjuram în gând sau mormăind nedesluşit, notam că lupta s-a terminat indecis, cu pierderi de ambele părţi iar când mă bătea de mă rupea, în vreme ce însoţitorii săi priveau plictisiţi, notam că am suferit o înfrângere nemeritată, fiind copleşit numeric.

După mulţi ani de la mutarea vecinilor, nepoţii mei au găsit însemnările mele şi le citeau cu mândrie, seară de seară, în vreme ce mă priveau cu tot mai multă admiraţie, spunând că ei n-ar fi niciodată în stare de astfel de fapte.

Dar eu sunt fericit că am scris o pagină de istorie măreaţă şi le pot oferi nepoţilor şi strănepoţilor mei un model de urmat, de care să fie mândri.

Şi deodată, am avut parte de o revelaţie: Am înţeles de ce nu se mai dă doi bani pe educaţie, cultură, şcoală. Fiindcă toate acestea ar stimula creierul şi, uite ce s-ar putea întâmpla. Istoria a fost scrisă în vremea celor fără şcoală pentru cei fără şcoală, deoarece nu contează câţi ani stai în şcoală ci cu ce rămâi din acei ani.

GÂNDURI 12

Asistăm la cea mai spectaculoasă revoluţie tehnologică şi nu ştiu dacă suntem conştienţi şi pregătiţi să o înţelegem. Sunt convins că ceea ce se-ntâmplă va avea consecinţe deosebite în vremea viitoare. Felul acestora, negative sau pozitive, depinde numai de un singur lucru: capacitatea noastră de educaţie şi autoeducaţie. Viitorul, cred eu, nu poate fi decât al persoanei care prin educaţie, îşi reprimă instinctele şi îşi ordonează priorităţile în funcţie de adevăratele valori umane sau al individului silit să facă asta, într-o societate global totalitară. Sunt sigur că această fantezie a libertăţii omului care, oricum, e doar la nivel de concept, va deveni o pată frumos colorată din perioada romantică a democraţiei. Nu ştiu dacă suntem pregătiţi de o automatizare şi robotizare masivă, care să disponibilizeze sute de milioane de oameni iar aceia să nu lâncezească toată ziua ori să se revolte, veşnic nemulţumiţi de faptul că li se asigură un venit prea mic, în vreme ce posibilităţile de a cheltui sunt, practic, nelimitate, ci să-şi facă şi să respecte un program riguros de activitate zilnică.

Nu ştiu de ce, dar oricâtă imaginaţie am, nu-mi pot închipui societatea viitorului făcând cozi la muzee, cinematografe de artă sau biblioteci ori urmărind întrecerile sportive ca pe nişte spectacole. Şi asta pentru că omul a folosit tehnologia nu pentru a se educa, nu pentru a se bucura că este egalul celorlalţi, ci pentru a domina.

New Generation 6

       Un concept apărut în urmă cu 40 de ani, transdisciplinaritatea, tinde să devină o modă, în condiţiile în care, pentru a câta oară?, dăscălimea demonstrează o defazare de aproape o jumătate de secol faţă de realitate. Şi asta nu din cauza, neapărat, a educatorilor care, mai ciupesc din realitatea cotidiană, ci mai ales din cauza ( in ?!? ) formatorilor de dascăli şi direcţii ale educaţiei, de obicei indivizi studioşi, cu o memorie remarcabilă, riguroşi, dar lipsiţi de imaginaţie, curaj şi capacitatea de a experimenta noul atunci când se produce, nu după ce a devenit tradiţie. Este atitudinea celui care proclamă întotdeauna „lăsaţi mămăliga să se răcească şi-apoi vom face cu ea ce vom dori”, în vreme ce educabilul are nevoie de apropierea de materialul incandescent chiar cu riscul de a se frige, convins că va reuşi mai mult dacă va prinde temperatura optimă. La vremea apariţiei conceptului menţionat, generaţiile de elevi şi studenţi aveau libertatea exprimării / informării limitată de corsetul ideologiei promovate, dar imaginaţia era bogată şi, uneori, nestăpânită. Aşa încât, băţoşenia unor indivizi care nu se născuseră sau care intonau, la vremea apariţiei conceptului, imnul şoimilor patriei sau al pionierilor, dar care, neprihăniţi, scot din sertare bucăţile de mămăligă mucegăită pentru a le vârî pe gâtul câtorva gură-cască, mi se pare ridicolă.

Libertatea totală de astăzi a sleit imaginarul care foloseşte comodele tipare verificate şi izvoarele deja limpezite. Şi cu cât se vorbeşte mai mult despre experienţă, adică activitate - încercarea de a face singur sau supravegheat - , cu atât mai mult nostalgia semipreparatelor şi preparatelor tinde să blocheze dascălul în condiţia de orator, al cărui discurs, notat/dictat cu asiduitate şi memorat, să rămână unica dovadă a valorii sale profesionale.

VERSURI 26

                   Sufletul meu, o candelă în stand-by,

                   aşteaptă un semn de la tine,

                   o atingere a mouse-lui sau, în fine,

                   setarea în bios a frecvenţei dar, vai,

                   nici CPU-ul, nici soft-ul măcar,

                   deşi-i cu licenţă, legal,

                   nu pot rezista unui virus letal,

                   rutina pitită sub stratul de var.