BALADA ASALTULUI MEDIATIC ASUPRA NEURONILOR SUBNUTRIŢI ÎN COMUNISM

În cimitirul de neuroni din creierul fiecărui cetăţean

în gropi comune, alăturate,

zăceau victimele democraţiei,

pe mandate prezidenţiale.

Băieţii de la protecţia persoanelor 

cu o cantitate infimă de materie cenuşie 

supuse perversiunilor media,

PPCIMCSPM,

depistau creierele spălate cu lături de presă.

Când au ajuns la ultima,

în care zăceau, agonizând de-a valma,

neuronii, din peste 4,5 milioane de creiere,

schingiuiţi cu bestialitate seară de seară, zi de zi

cu minciuni gogonate, dezinformări şi falsuri grosolane,

cu o bucurie sadică şi o masochistă acceptare,

un agent de propagandă travestit în jurnalist

sub acoperire de rahat cu ochi de vultur,

popi, dame şi juveţi, pupători de buci,

instigatori la putsch,

au exclamat într-o perfectă limbă de lemn

înmuiată în mierea democraţiei :

d-lor, acţiunea d-voastră e salutară

fiindcă aici, în această ţară,

era pe cale

să se fabrice un act de adâncă trădare !

Toate cadavrele astea, din ultima groapă

nu sunt victimele

ultimului dictator, după cum aţi crezut,

căci ele ne aparţin,

poartă stigmatul delaţiunilor noastre

şi al contrafacerii.

Televiziunea,

o moarte fericită...

ROMÂNIA IMPREVIZIBILĂ 4

În vremurile când saşii erau majoritari în multe din satele din jur şi foarte mulţi în oraşele din Transilvania, câte-un român ocoş, cu un rânjet tâmp, după tot felul de apelative, care mai de care, concluziona satisfăcut „sasu’ care nu-i prost, nu-i sas ori - continua trăgând cu ochiul - e  bitang, făcut cu un român”, făcându-mă să mă simt extrem de jenat şi să roşesc, cu privirea în pământ. Aveam mulţi prieteni şi colegi saşi şi aveam o mare simpatie şi respect pentru seriozitatea lor, constanţa prieteniei, lucrul bine rânduit, pentru diplomaţia lor şi respectul pe care ţi-l arătau de fiecare dată. Fiindcă dacă erau trei saşi cu tine, erai sigur că ei vor vorbi între ei, de faţă cu tine, numai româneşte ( o dovadă măgulitoare de stimă ), ceea ce niciodată nu se întâmpla în compania prietenilor unguri ( o formă primitivă de aroganţă ).

Astăzi, odată cu gestul politic al lui Werni, remarca amintită şi care îmi producea o jenă infinită mi-a invadat creierul şi gândul meu s-a întors la momentul în care un ilustru liberal îi propunea Maiestăţii Sale să candideze la funcţia de preşedinte. Sigur că descendenţa germană a regelui nu i-a permis ceea ce descendenţa săsească a judelui de Sibiu i-a permis: să renunţe la trecut pentru un post de primvicepreşedinte. Aşteptăm un gest asemenea şi din partea lui Kelemen sau a unuia dintre primarii din ţinutul secuiesc înspre partidul premierului, pentru o echilibrare a situaţiei, nu-i aşa? A înţeles, oare, Klausi, că succesul său s-a datorat tocmai etniei, nu calităţilor individuale pe care n-avea cum să le probeze decât o dată cu exercitarea funcţiei pentru care candida, că nu s-a datorat apartenenţei la un partid, şi că, prin înregimentare, ar putea pierde pentru că electoratul va percepe gestul ca pe o trădare şi va sesiza, în el, dorinţa de putere, de mărire, pe care o dispreţuieşte atât de mult la politicianul român ?  „Spune-mi cu cine te-mprieteneşti ca să-ţi spun cine eşti”  nu îl avantajează pe edil pentru că duetul liberalo-pecist nu e, în această perioadă, tocmai onorabil, fiindcă acutele de soprană ale liderului liberal şi ale colegilor de grup vocal sunt rezultatul presiunii pe ouă exercitate de comandoul media aferent, orchestrat de un dirijor cu vocaţia requiemului pentru adversari şi a odei sau imnului pentru amici. Dacă însă, rezultatul trădării va fi Sibiu-capitală regională, iar motoul mişcării fostului lider fdgr-ist se va dovedi a fi fost „fă-te frate cu dracu’  până treci puntea” ( cum s-a întâmplat pentru a beneficia de fondurile necesare de la buget pentru Sibiu-capitală culturală, ceea ce, trebuie să recunoaştem, i-a eternizat funcţia ), atunci acesta va deveni, dacă nu un Avram Iancu al sibienilor, cu siguranţă, un Andrei Şaguna al evanghelicilor luterani. 

Sigur nu va fi un Iuliu Hossu chiar dacă, având în preajmă delatori calificaţi şi eficienţi, dovediţi, ar putea reedita, ipotetic, soarta acestuia ( vezi http://www.romanialibera.ro/timpul-liber/fapt-divers/l-a-turnat-pe-cardinalul-hossu-la-securitate-din-respect-10014.html ), şi cu atât mai puţin un Gheorghe Şincai, un Samuil Micu ori un Petru Maior fiindcă aceia aveau vocaţia sacrificiului de sine pentru drepturile altora ( ale românilor ardeleni ), adică vocaţia patriotică, sacrificiu pentru care au fost recompensaţi cu confiscarea de către comunişti şi, încă, după douăzeci şi trei de ani, nerestituirea bisericilor de către  preadrepţii credincioşi majoritari, obişnuiţi mai degrabă cu folosul personal atât de concret decât cu atât de fadele şi abstractele principii laice ori dogme religioase.

BALADA ACCEPTĂRII

Întârzie zăpada prin cotloane

ca amintirea ta prin gândul meu

când bântuie miros de alizeu

şi fânul se frământă prin şoproane.

Şi merg la pas cu fiecare clipă

ce altădat’ zbura pe lângă mine,

tot mai domol mi-e sângele prin vine

şi-un dor de altceva se înfiripă.

Dar ce-i acela, nici chiar El nu ştie

deşi stă aplecat asupra mea

ca din suflarea Lui de catifea

să-i sorb îndemnul care mă îmbie

a nu dori ce nu e de dorit

şi să accept ce-i limpede, pe faţă,

căci nimeni nu mai scapă viu din viaţă

oricât ar fi de-umil ori umilit.

BALADA SURÂSULUI AMĂGITOR

Sfinte mare, Valentine,

Cine-a dat cu vremea-n tine?

Surâsul tău, cireaşă pe un tort

frumos ornat, cu blat de mămăligă,

un manifest al lumii care-şi strigă,

la licitaţie, dragostea ce-a fost,

e-un rococo al unui fals baroc,

un Cupidon-arici trăgând cu ţepi

măcelărindu-te, să poţi să-ncepi

recuperarea, dacă ai noroc...

Perfuzii, măşti de oxigen şi cusături

pe-un trup sleit de prea multă iubire

şi-un suflet doar, o vagă amintire,

ca un borcan borşit, cu murături.

BALADA OMENIEI

Sunt streşinile pline-ochi de apa

înzăpezită de atâta frig

când somnul greu se lasă-n pipirig

şi, peste ochiul ager, cade pleoapa,

când se trezesc instinctele, o mie,

iar neuronii mi-s încătuşaţi

şi duşi spre-a fi degrab’ executaţi

ca să devin un om de omenie.

ROMÂNIA IMPREVIZIBILĂ 3

         Finala de la Vocea României, reprezintă, evident, o nouă piatră la edificiul României imprevizibile. Să fie votaţi în finală ( şi nu pe gratis ci plătindu-ţi fiecare vot ) un român ( cu nume şi posibilă descendenţă străină ), un ungur, şi o româncă numai după mamă ( cu tată african ), este o dovadă că viitorul ţării este unul al normalităţii, că toleranţa trâmbiţată de autorităţi este, pentru generaţia tânără, una reală. Este încă o dovadă că această generaţie ştie ce vrea şi că, dacă nu votează la alegeri, este pentru că este conştientă de faptul că votul pe care l-ar da nu contează în faţa opţiunii masive a mamuţilor neocomunişti. Situaţia mai spune şi că postul de televiziune care a transmis concursul ( singurul, după părerea mea, la standarde europene şi mondiale, singurul care, în majoritatea cazurilor, se ghidează după proverbul dacă te bagi în lătură, te mănâncă porcii şi stă deoparte chiar dacă, uneori, mai bagă câte un deget ), este urmărit de mai multă lume decât alte posturi româneşti, când transmit programe similare. Este un semn în plus că nevoia de standard european este prezentă în marea majoritate şi că, doar puternicii factori perturbatori, adevărate staţii de bruiaj audio-vizuale, mai produc efecte de distorsiune a mesajului, aşa cum, altădată, emisiunile radio de la Europa liberă erau bruiate intens pentru a nu afla că există şi o altă lume în care se trăieşte, de cele mai multe ori, mult mai bine.

         În situaţia dată, câştigătorul nici n-a mai contat, putând fi oricare, fiindcă principiul judecăţii era valoarea, dincolo de orice altceva.

         Singurul lucru pe care i-l doresc generaţiei noi este să aibă nervii tari fiindcă mamuţii n-au învăţat că nu trebuie neapărat să mori pentru a lăsa locul unuia mai tânăr şi că nu e nevoie să fii dascăl dacă învăţătura ta vine din lumea morţilor şi poziţia ta e cu spatele spre viitor.

         

BALADA URMELOR

Îmi bântui cu migală tot trecutul

cu chipul tău, cu gesturile tale

cu vorbele, noian, pe care scutul

timpanelor le-amplifică agale

şi sufletul, chien en garde,

nepotolit, tot latră a la lune,

ca eu revolta-ntreagă să i-o rabd

căci nu pot amintirea s-o înstrun

că mult prea multe cuie-a lui Pepele

în urma ta, prin mine ai lăsat

şi semne, ale trecerii, pe ele

cu grijă multă, tu ai agăţat,

să nu pot, liniştit, vreodată

să mă aştern uitării ca,

din tot ce-a fost povestea noastră,

să văd mormanele de mucava.