ROMÂNIA IMPREVIZIBILĂ 2

         De obicei, folosirea adjectivului imprevizibil este legată de fiinţe sălbatice, instinctuale, greu de educat ( educaţia însemnând, dacă nu controlul, măcar echilibrarea firii, în orice situaţie, de către raţiune ). La un popor religios, prin excelenţă ( cel puţin la nivelul declaraţiilor şi al asaltului la care sunt supuse bisericile şi moaştele sfinţilor ), devine imposibil de explicat comportamentul nevrotic, al urii viscerale faţă de aproapele tău, comportament generat, de cele mai multe ori, de câţiva arginţi în minus ori în plus. Nu găsesc altă explicaţie decât aceea că, atâta vreme cât între tine ca individ şi idolii tăi ( Fecioara Maria, Iisus, Dumnezeu ) este o distanţă atât de mare, îţi cam pierzi busola pe calea spre ei iar mintea ţi se întunecă din ce în ce mai mult sub apăsarea mirosului chinuitor de sarmale calde ce maltratează zilnic o burtă nu întotdeauna goală dar, cu siguranţă, veşnic pofticioasă şi dornică de prosperitate ( de a se revărsa cu fală nedisimulată şi obrăznicie extremă, mult peste limitele stabilite de bunul simţ ).

         Cred că, până la pasul cel mare, ar fi bine să facem paşii mărunţi ai respectului pentru noi înşine prin respectul faţă de diversitatea din jurul nostru, diversitate care nu se manifestă pentru a se impune ci pentru a ne oferi opţiuni.

         Şi, la aceste clişee personale nu pot decât să le adaug pe cele ale conaţionalilor mei care, cu ocazia fiecărei sărbători exprimă cugetări de felul: măcar acum, de sărbători, să fim mai buni, mai toleranţi, mai..., mai..., mai...

         Din păcate, conjunctivul verbului exprimă doar o posibilitate.

         Am ajuns să fiu circumspect şi cu urarea La mulţi ani!, gândindu-mă că cel care o face, uşor sadic, nu exprimă tot ce gândeşte ( adică: La mulţi ani!, ca să vezi că n-o să se-ntâmple nimic bun, ba va fi din ce în ce mai rău. )

         Cu sinceritatea pe care, cred, am demonstrat-o deja, vă doresc, pentru 2013, să se-mplinească tot ce vă doriţi. Un an nou fericit!

           

ROMÂNIA IMPREVIZIBILĂ

La finalul altui an, chinuit şi dezonorant pentru ceea ce ar trebui  să se numească toleranta societate românească, nu pot să nu mă întreb de ce Transilvania nu poate fi ca vechiul regat. Pentru că ea a trăit dintotdeauna experienţa apartenenţei la Europa dar şi a umilirii pe propriul teritoriu. Şi, cu siguranţă, dacă prima i-a deschis sufletul, cea de-a doua i-a deschis mintea.

Am înţeles că, atunci când ţara era orientată spre est, eram la urmă, dar acum, când mergem spre vest, de ce ni se reproşează întâietatea?

Un alt răspuns ar putea fi şi ... de-asta :

 http://www.youtube.com/watch?feature=player_detailpage&v=1koauaF6fh0

         Sărbători fericite, sănătate şi prosperitate pentru 2013 !

         La mulţi ani !  

P Ă R E R I 12

       Teamă mi-e că, după 10 decembrie, România va redeveni ţara lui Moş Gerilă, după ce, apucase, de o vreme, să fie ţara lui Moş Crăciun. Şi această transformare nu ţine de legătura ombilicală a tuturor politicienilor de azi cu mama Biserică pe care o răsplătesc cu sume din ce în ce mai mari şi vizite tot mai cucernice. Ţine de fiinţa şi mentalitatea majorităţii de-acum, o majoritate profund comunistă în fond şi parţial democratică în formă, care niciodată nu şi-a dorit apartenenţa cetăţeanului de rând la comunitatea europeană ci doar accesul ei, prin poziţie socială şi avere, la Europa. Şi asta pentru că, cetăţeanul plecat afară gândeşte tot mai mult ca acolo şi tot mai puţin cum doresc cei de aici. Din această cauză şi dorinţa, aproape maladivă, de a-i elimina din cărţi pe cei care domiciliază ori lucrează peste graniţe. Pentru armonie, propun ca domnia stângii să fie însoţită şi de orientarea spre est şi sud a pieţei muncii pentru acordarea mentalităţii ceteraşilor cu ritmul de pristandă moldovenească şi căluş oltenesc.

         Sper ca ardelenii să rămână captivaţi, în continuare, de grandoarea valsului vienez şi de graţia menuetului.

VERSURI 27

                   Se mută iar albastrul, în ochi, din apa mării

Şi se loveşte valul de ţărm, ca o năpastă

De călătorul suflet, o pasăre măiastră

Ce încă se mai zbate la scăpătatul serii.

Alunecă pe cerul pufos care destramă 

Îmbrăţişări de aburi cu înstelate patimi

Ce nasc un ochi de înger cu diafane lacrimi

Care, plutind prin aer, ţi se topesc în palmă.

P Ă R E R I 11

Et in Arcadia ego!

Aud tot mai multe păreri legate de momentul de cumpănă şi cotitură pe care lumea, Europa cel puţin, îl traversează. Se vorbeşte despre o viitoare altfel de politică, despre altfel de lideri. Dar nimeni nu suflă o vorbă despre altfel de alegători deşi toată lumea e de acord că liderii sunt, dacă nu emanaţia maselor, măcar oglinda acestora.

Uneori, vorbele lui Trahanache îmi par atât de actuale încât mă întreb dacă nu ne-am întors în timp „unde nu e moral, acolo e corupţie, şi o soţietate fără prinţipuri, va să zică că nu le are!... ”. Aşadar, ne lipseşte, şi astăzi, morala. Asta înseamnă că, atâta vreme cât alegătorul este cel de-acum şi politicienii vor fi de aceeaşi calitate. Uneori, cu distorsiuni uşoare, aşa cum se întâmplă când te priveşti într-o oglindă imperfectă, dar întotdeauna te recunoşti cu uşurinţă. Faptul că românii care trăiesc dincolo de graniţe au, în societatea în care se află, o altă oglindă şi, implicit, gândesc altfel chiar cu rădăcinile adânc înfipte în ţărâna patriei. Nenorocirea este că cei rămaşi acasă nu înţeleg din aventura, deseori dramatică, a celor plecati, decât ce bine se câştigă afară, nu ca aici unde mori de foame şi nu vor să înveţe decât să cheltuiască banii trimişi. Pe nimeni nu interesează că, pentru a-şi dori cineva să plece la muncă într-o ţară, în care oricum nu este plătit la nivelul cetăţeanului acelei ţări, primii care au muncit sacrificându-şi tinereţea sau, uneori, viaţa, au fost chiar cetăâenii acelei ţări care, astăzi, e văzută ca un El Dorado. Cu siguranţă, atunci când vom face şi noi ceea ce trebuie, vom fi şi noi cum ne dorim cu toţii.

Realizarea ca om nu înseamnă numai accesul la ultimul model de telefon mobil.

Coloana vertebrală la nevertebrate 6

Când limaxul,

trăit în umezeală, răcoare şi-ntuneric,

ajunge în vârful verzei,

îşi acoperă urmele

marcându-şi bucuria izbândei

cu excremente...  

A devenit politician !?      

SLALOM PRINTRE SPERANŢE 7

Am trăit cu multă mândrie, o viaţă aproape, ideea demnităţii poporului român care şi-a apărat cu vitejie glia strămoşească atacată de duşmani, deşi, uneori, dacă nu de cele mai multe ori, s-a întâmplat s-o şi încaseze. Şi aş fi murit, probabil, cu acest sentiment hiperbolizat de trecerea anilor. Dar am sărit în democraţie şi creierul, tot el, nenorocitul, a început să stabilească legături, să caute informaţii, să interpreteze, să schimbe ierarhii să treacă la scheme micro şi să facă generalizări. Iar rezultatul, un dezastru. Povestea de sus devenea, la scară micro, următoarea:

Vecinii mei, mult mai mari, mai puternici şi mai dotaţi pentru manifestări în forţă, săreau gardul de câte ori aveau chef şi îmi luau din curte ce doreau. Îi priveam enervat din casă şi îi înjuram, dar lor nici nu le păsa. Încet, încet au rupt gardul şi au început să treacă prin curtea mea ca prin a lor, silindu-mă, adeseori, să fug în casă. Într-o zi au rupt uşa, au luat ce şi-au dorit din casă şi au plecat. Veneau din ce în ce mai des şi luau tot ce doreau iar când le-am spus, în final, că nu mai am nimic, mi-au tras o bătaie soră cu moartea, încât am zăcut câteva săptămâni. M-am dus la vecinul din spate, căruia i se întâmplase acelaşi lucru, să facem o alianţă. Am făcut-o dar am început să luăm bătaie împreună.

 Mai aveam o singură şansă. M-am apucat să notez întâmplările şi de fiecare dată când,vizitatorul nedorit, pleca plictisit, împreună cu cei care-l însoţeau, fără să se atingă de mine, notam că am ieşit învingător, în ciuda numărului mare de invadatori. Când îmi dădea doar câteva iar eu îl înjuram în gând sau mormăind nedesluşit, notam că lupta s-a terminat indecis, cu pierderi de ambele părţi iar când mă bătea de mă rupea, în vreme ce însoţitorii săi priveau plictisiţi, notam că am suferit o înfrângere nemeritată, fiind copleşit numeric.

După mulţi ani de la mutarea vecinilor, nepoţii mei au găsit însemnările mele şi le citeau cu mândrie, seară de seară, în vreme ce mă priveau cu tot mai multă admiraţie, spunând că ei n-ar fi niciodată în stare de astfel de fapte.

Dar eu sunt fericit că am scris o pagină de istorie măreaţă şi le pot oferi nepoţilor şi strănepoţilor mei un model de urmat, de care să fie mândri.

Şi deodată, am avut parte de o revelaţie: Am înţeles de ce nu se mai dă doi bani pe educaţie, cultură, şcoală. Fiindcă toate acestea ar stimula creierul şi, uite ce s-ar putea întâmpla. Istoria a fost scrisă în vremea celor fără şcoală pentru cei fără şcoală, deoarece nu contează câţi ani stai în şcoală ci cu ce rămâi din acei ani.

GÂNDURI 12

Asistăm la cea mai spectaculoasă revoluţie tehnologică şi nu ştiu dacă suntem conştienţi şi pregătiţi să o înţelegem. Sunt convins că ceea ce se-ntâmplă va avea consecinţe deosebite în vremea viitoare. Felul acestora, negative sau pozitive, depinde numai de un singur lucru: capacitatea noastră de educaţie şi autoeducaţie. Viitorul, cred eu, nu poate fi decât al persoanei care prin educaţie, îşi reprimă instinctele şi îşi ordonează priorităţile în funcţie de adevăratele valori umane sau al individului silit să facă asta, într-o societate global totalitară. Sunt sigur că această fantezie a libertăţii omului care, oricum, e doar la nivel de concept, va deveni o pată frumos colorată din perioada romantică a democraţiei. Nu ştiu dacă suntem pregătiţi de o automatizare şi robotizare masivă, care să disponibilizeze sute de milioane de oameni iar aceia să nu lâncezească toată ziua ori să se revolte, veşnic nemulţumiţi de faptul că li se asigură un venit prea mic, în vreme ce posibilităţile de a cheltui sunt, practic, nelimitate, ci să-şi facă şi să respecte un program riguros de activitate zilnică.

Nu ştiu de ce, dar oricâtă imaginaţie am, nu-mi pot închipui societatea viitorului făcând cozi la muzee, cinematografe de artă sau biblioteci ori urmărind întrecerile sportive ca pe nişte spectacole. Şi asta pentru că omul a folosit tehnologia nu pentru a se educa, nu pentru a se bucura că este egalul celorlalţi, ci pentru a domina.

New Generation 6

       Un concept apărut în urmă cu 40 de ani, transdisciplinaritatea, tinde să devină o modă, în condiţiile în care, pentru a câta oară?, dăscălimea demonstrează o defazare de aproape o jumătate de secol faţă de realitate. Şi asta nu din cauza, neapărat, a educatorilor care, mai ciupesc din realitatea cotidiană, ci mai ales din cauza ( in ?!? ) formatorilor de dascăli şi direcţii ale educaţiei, de obicei indivizi studioşi, cu o memorie remarcabilă, riguroşi, dar lipsiţi de imaginaţie, curaj şi capacitatea de a experimenta noul atunci când se produce, nu după ce a devenit tradiţie. Este atitudinea celui care proclamă întotdeauna „lăsaţi mămăliga să se răcească şi-apoi vom face cu ea ce vom dori”, în vreme ce educabilul are nevoie de apropierea de materialul incandescent chiar cu riscul de a se frige, convins că va reuşi mai mult dacă va prinde temperatura optimă. La vremea apariţiei conceptului menţionat, generaţiile de elevi şi studenţi aveau libertatea exprimării / informării limitată de corsetul ideologiei promovate, dar imaginaţia era bogată şi, uneori, nestăpânită. Aşa încât, băţoşenia unor indivizi care nu se născuseră sau care intonau, la vremea apariţiei conceptului, imnul şoimilor patriei sau al pionierilor, dar care, neprihăniţi, scot din sertare bucăţile de mămăligă mucegăită pentru a le vârî pe gâtul câtorva gură-cască, mi se pare ridicolă.

Libertatea totală de astăzi a sleit imaginarul care foloseşte comodele tipare verificate şi izvoarele deja limpezite. Şi cu cât se vorbeşte mai mult despre experienţă, adică activitate - încercarea de a face singur sau supravegheat - , cu atât mai mult nostalgia semipreparatelor şi preparatelor tinde să blocheze dascălul în condiţia de orator, al cărui discurs, notat/dictat cu asiduitate şi memorat, să rămână unica dovadă a valorii sale profesionale.

VERSURI 26

                   Sufletul meu, o candelă în stand-by,

                   aşteaptă un semn de la tine,

                   o atingere a mouse-lui sau, în fine,

                   setarea în bios a frecvenţei dar, vai,

                   nici CPU-ul, nici soft-ul măcar,

                   deşi-i cu licenţă, legal,

                   nu pot rezista unui virus letal,

                   rutina pitită sub stratul de var.

GÂNDURI 11

Retorica pe care ne-o amintim cu toţii, din vremea discursurilor din M.A.N. devenită astăzi Parlament, când toţi lăudau meritele dictatorului, şi-a schimbat sensul, criticând/blamând/înjurând azi pe cel apelat cu acelaşi cuvânt, dictator, dar care nu mai are nimic din ceea ce denumeşte cuvântul respectiv, nu pentru că, poate, nu şi-ar dori-o, ci  pentru că nu mai e posibil. Termenul are însă un impact deosebit fiind legat de ideea de umilinţă supremă a individului care, astăzi, a devenit, vezi bine, liber şi neiertător cu cei care-l calcă pe coadă.

În spiritul preacuvioasei tradiţii româneşti, ce revoluţionează, periodic, terminologia, dictator este părintele care nu-ţi permite să-i dai cu o cărămidă în cap, profesorul care nu-ţi dă voie să copiezi, poliţaiul care-ţi ia carnetul fiindcă eşti beat la volan, în vreme ce democraţii sunt cei care te încurajează să faci astea, susţinând că, în caz contrar, personalitatea ta nu se va dezvolta armonios. Şi pentru că acest tip de proces de democratizare este în plină desfăşurare, aştept, cu nerăbdare, personalităţile armonioase ale anilor ce vor urma când părinţii vor purta armuri, profesorii vor fi numai din stirpea lui Homer iar agenţii de circulaţie vor umbla cu damigenele şi butoaiele pline, în portbagaje, pentru a-i cinsti pe şoferii din trafic.

Dar, până atunci, să ne bucurăm de palpitantul prezent mulţumindu-ne cu cele de tranziţie, ale uzurpatorilor de tot felul.

VERSURI 25

                   Ascult mereu căderea ta în vis,

                   îţi însoţeşte muzica plutirea,

                   ce pare că-i tăcerea-n care mi-s

                   purtat să-ţi mângâi, tandru, unduirea.

                   Printre sonate, fugi ori simfonii

                   uit, biciuit de note, să mă tem

                   când melcii se retrag în cochilii

                   sub deznădejdea unui, ultim, requiem...

SLALOM PRINTRE SPERANŢE 6

Cred că, atunci când speranţa le-a rămas primilor oameni răvăşiţi de aşteptările înşelate de răzbunătoarea Pandora, strămoşii noştri erau plecaţi cu oile prin munţi, la păscut, ori cu dragobetele prin vreo şezătoare, ori la vreun masterat în istorie care le consolida vechile deprinderi de a face din fiecare înfrângere, o victorie triumfală. Căci numai astfel se poate explica faptul că, aproape de fiecare dată, ne-am ales prost partenerii iar, uneori, i-am şi trădat. Speranţa, n-a fost pentru noi nici adăpostul nici scutul ci un simplu jalon pe care l-am ocolit cu perseverenţă de fiecare dată, un reper de care trebuia să stăm departe. Tot comportamentul nostru, ca naţiune, a fost, parcă, o punere în scenă a mitului lui Sisif fiindcă, de fiecare dată când se părea că scăpăm de greutate, o luam de la capăt sau a proverbului, mai apropiat spiritului nostru „te îneci ca ţiganul la mal”, comportamente ce stau sub semnul pedepsei, respectiv al infatuării şi aroganţei.

De aceea cred că speranţa, pentru noi, a rămas întotdeauna exterioară, fiindcă, dacă ar fi fost interioară, ar fi fost amplificată de fiecare pas spre obiectivul asumat, metamorfozându-se, firesc, în certitudine a fericirii sau nefericirii, a victoriei sau a înfrângerii, a înţelepciunii sau a imbecilităţii, a putinţei sau neputinţei, dar niciodată a minciunii şi a trădării.

New Generation ... vs... Old Generation

S-ar traduce simplu: lupta mentalităţii noi cu cea veche, dacă n-ar îmbrăca, adeseori, forma hidoasă a luptei tinerilor cu bătrânii şi n-ar avea drept miză banii, funcţiile, poziţiile sociale, etc. Se eludează însă faptul că mentalitatea nu ţine de vârstă ci de tradiţie, educaţie şi imaginaţie. Dacă tradiţia spune că se circulă pe partea dreaptă, atunci nu-i destul să-ţi cumperi o maşină cu volan pe dreapta pentru a circula pe stânga ci trebuie ori să schimbi legislaţia şi atunci cei afectaţi, adică majoritatea să fie de acord să se schimbe, ori să te muţi într-o ţară ce prevede aceasta şi atunci te schimbi/încadrezi  tu. Educaţia îţi permite să înţelegi regulile şi să le respecţi pentru că le înţelegi şi nu pentru că aşa fac alţii, pe când lipsa educaţiei te face să nu respecţi legile pentru că unii, care tind să devină majoritari, aşa fac. Imaginaţia te ajută să vezi mai departe decât lungul nasului şi să te gândeşti la viitorul mai multor indivizi decât cei pe care-i are familia ta ( inclusiv prietenii / simpatiile şi pupătorii, amatori şi profesionişti, ai dosului tău ), la nepoţii şi strănepoţii tuturor chiar dacă tu nu ai.

Sigur că nu intră în calcul toate cadavrele ţinute la vedere şi miros, descompuse de multă vreme deşi aparţin atât unor persoane tinere cât şi unora cu termenul de valabilitate expirat.

VERSURI 24

                   Către bârlog se târâie lumina     

                   stoarsă de vlagă,-ncet şi prăfuită,

                   seara cocleşte-azurul, surghiunită

                   de întunericul pătruns de vina

                   intrării zilei tale-n a mea noapte

                   să-mi ciuruiască somnul fără vise

                   în care, doar uitarea, pare-mi-se,

                   încoronată e, regină, dintre toate.

GÂNDURI 10

România politicienilor şi a cadrelor de conducere muşteşte de incompetenţă, aroganţă şi grandomanie şi se încadrează perfect în sindromul „capra râioasă”. Plină de bube, vizibile şi dizgraţioase, care provoacă şi o anume detaşare a celorlalţi, temători de o contaminare nu numai nedorită dar şi imposibil de acceptat, capra îşi poartă coada pe sus, cu aroganţă căprească în ochii tuturor, dar cu trufie leonină în proprii-i ochi. Behăie încoace şi încolo, sare dintr-un loc în altul şi se descurcă onorabil în condiţii grele. Însă, dacă apucă la bucate, şi-o dă în petic. Pradă tot, se urcă şi pe tavan, iar, în final, provoacă dorinţa tuturor de a scăpa de ea.

Din păcate, dorinţa nu se prea poate îndeplini fiindcă e şi deosebit de prolifică. Rămâne doar speranţa că nu ne vom umple şi noi de râie.

New Generation 5

Ultima generaţie de români este extrem de rezistentă la zgomot. Este

imunizată şi cred că tăcerea ar fi boala care ar extermina-o. Dacă vreţi să o vedeţi ofilită, gălbejită şi în pragul dispariţiei, cereţi-i să refacă experienţa blagiană „ Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud / cum se izbesc de geamuri razele de lună” sau măcar de a sesiza că i se lovesc de timpane şi cuvinte. Zgomotul este cuvântul cheie al existenţei şi rezistenţei româneşti. Românul rezistă prin zgomot şi pentru zgomot. Cei mai zgomotoşi sunt cei mai bravi. Amintiţi-vă răcnetele de luptă care au dominat istoria şi cinematografia sergiunicolaesciană. Cine ar fi putut să le facă faţă? Mă gândesc, cu mândria nemărginită a reprezentantului unei naţiuni superioare, la bieţii japonezi care până şi câinii de luptă şi i-au selectat astfel încât, oricât de mari ar fi durerile suferite sau oricât de iritaţi ar fi, să rămână demni şi să nu scoată nici un sunet, în vreme ce schelălăitul prelung al câinelui lovit cu sete şi superioritate de stăpânul absolut sau lătratul amplificat de liniştea nopţii, al haitelor de câini comunitari care-ţi demolează timpanul şi-ţi ridică părul, prin zonele rămase neepilate, înainte de a-ţi perfora pielea, reprezintă adevăratul brand al românilor, urmaşi ai lupilor-daci.

          Astăzi hămăielile, transformate în lătrături şi urlete, evadează din spaţiul televizorului şi invadează casele şi contaminează ireversibil spaţiul personal dar şi cel public instituind drept normal, un comportament aberant, bolnăvicios.

          Şi, de-am purta, măcar, aparate auditive... Ne-am putea simţi normal, scoţându-le bateriile!?!

VERSURI 23

E, trupul tău, o amforă grecească

plină de mir, ascunsă-n apa mării,

cu forma-i, spre adânc, să ispitească

satiri surprinşi în clipa disperării.

Stam singur, şi visări mă cuprindeau,

cu ochii-n cer, cu îngeri pe retină,

în timp ce pe timpane mişunau

ode-nchinate ţie, în surdină.

VERSURI 22

Supusul Tău viclean, curtenitor,

n-am fost şi nu voi fi vreodat’

chiar dac-ar fi, ca ultim muritor,

să-Ţi sorb licoarea fără de păcat

a vorbelor, năvală fără rost,

uitând, narcotizat de gustul lor,

că singur eu stăpânul meu am fost

şi ieri şi azi şi-n vecii vecilor.

GÂNDURI 9

          Mă-ntreb, adesea, cât de prost trebuie să fii, ca om, încât să nu-i mai poţi asculta decât pe cei care-ţi confirmă părerile, să nu mai poţi citi decât ziarele ori să te uiţi la televiziunile care, spunând aceleaşi lucruri, adevărate anestezice, pe care vrei să le auzi, te imbecilizează în cele din urmă. Şi asta cu atât mai mult cu cât părerile tale sunt limitate de interesele personale cele mai primitive: venituri mai mari, mai mult liber, taxe cât mai puţine şi mai mici, într-un cuvânt evaziune de la îndatoririle cetăţeneşti. E o formă de a te plasa mereu în opoziţie deoarece fiecare grupare aflată la putere te nedreptăţeşte, din punctul de vedere prezentat mai sus. Fiindcă fiecare, în opoziţie e liberal iar la putere e conservator.

De cât timp e nevoie pentru a creşte o generaţie ce poate fi educată, nu supusă ci dornică de a se educa, de a se schimba? Cred că de o veşnicie. Şi asta pentru că fiecare generaţie apucă să preia metehnele celei anterioare ( de fapt, promovarea se şi face în funcţie de capacitatea de a prelua şi perfecţiona aceste metehne ). O societate bazată pe calităţi este obositoare dar una bazată pe defecte este incitantă. Pentru că, cea dintâi, este lumea care i-a plictisit pe Adam şi Eva, în vreme ce, a doua, născută din primul defect uman, lăcomia ( am ce-mi trebuie dar mai vreau ), nu numai că nu plictiseşte pe nimeni ci este motorul întregii existenţe.

Mai uşor poate fi concepută o lume în care îngerii se ţin de drăcovenii decât una cu draci pocăiţi, bătând mătănii şi ţinând posturi prelungite.

Modelul fiecăruia nu este decât imaginea spiritului său. Dacă eşti un ranchiunos, modelul tău este unul care critică pe toată lumea, dacă eşti un un parvenit, modelul este unul care şi-a depăşit condiţia dar n-a fost încă asimilat, etc., etc.

Din păcate, cei echilibraţi, cinstiţi, integri sau modeşti riscă să rămână propriile modele deoarece tot mai puţini se regăsesc în ei.

VIVANT PROFESSORES !

De ziua ta, deci şi a mea , fireşte,

PROFESORE, îţi spun: Să ne trăieşti !

Căci nu iubeşte cine nu trăieşte

Şi viaţă nu-i atunci când nu iubeşti.

Nu-ţi pară meseria o corvoadă

Şi nu privi mereu în urma ta

Iar din triumf nu face o bravadă

Şi nici statui să-ţi facă n-aştepta.

De comunist a fost sau democrat

Ori turnător sau poate dizident

Un senator războinic ori paşnic deputat,

Pe toţi tu i-ai trimis în parlament.

Aşa că azi, te bucură de toate,

De milă nu-ţi mai plânge! Umilit,

Stai pentru-o clipă drept şi te socoate

Cât ai iubit şi cât ai fost iubit.

Şi din covrigul aruncat cu silă

Să potolească gloata hămesită,

Ţie-ţi rămâne, ca întotdeauna,

Tot gaura umilă şi spăşită...

De-aceea azi, să le-oferim prinos

O gaură spăşită, de din dos,

Pe care, pentru-a dobândi virtute,

Cu patimă, cu toţii, s-o sărute !

VERSURI 21

                       Primul 
                   pe care oamenii

                   l-au dezamăgit

                   când Adam şi Eva,

                   primii sclavi ai lenei,

                   au părăsit

                   grădina Edenului

                   după o scurtă luptă cu ispita,

                   a fost Dumnezeu.

                   De-atunci se refugiază cu toţii,

                   căutând Raiul pierdut,

                   în lene.

VERSURI 20

                   Fără Eva, Adam ar fi rămas doar

                   imaginea lui Dumnezeu

                   în ţărâna raiului...

                   Şi cât de trist ar fi fost Creatorul

                   privind la nesfârşit

                   primul kitsch,

                   din istoria artei,

                   descompus

                   de ploaie şi de vânt...

New Generation 4

Oameni din ce în ce mai tineri, plesnind de sănătate, care privesc cu un amestec de dispreţ, superioritate, milă sau indiferenţă, în procente diferite, persoanele cu dizabilităţi, se-nghesuie să obţină pentru ei sau ai lor certificat de persoană cu handicap, pentru un beneficiu pe care, sănătatea lor, le-ar permite să-l realizeze înzecit dacă balcanica lene concretizată în expresia duhnind a lehamite şi revoltă „d-apoi, pentru atâta...” n-ar anula orice fel de pornire spre hărnicie. Interesant este că niciunul nu se gândeşte că majoritatea celor cu dizabilităţi ar fi renunţat la mult mai mult decât i se oferă ca să nu fi avut handicapul.

Nu degeaba trăim într-o lume în care, când sunt ameninţaţi cu vreo pedeapsă pentru faptele comise, toţi îşi caută repede bolile care i-ar putea scăpa. În loc să se lecuiască, pe parcurs, de simptomele  grandorii, megalomaniei, minciunii, urii, dispreţului, lăcomiei, înşelăciunii, incompetenţei, în situaţia amintită acestea, cu ajutorul „medicilor” şi avocaţilor, devin : hipertrofie cardiacă, encefalită de fermentaţie, imaginaţie hiperbolizantă, alteritate negativă, ego exacerbat, sindromul hârciogărelii, mania plagiatului, mania nucii în perete ( a băgării nasului unde nu-ţi fierbe oala ), dar niciodată oligofrenie, cretinism precoce şi de lungă durată, sau orice altă boală serioasă care ar justifica întregul comportament.

Şi, sigur, nu poţi să nu te gândeşti la Eminescu şi Scrisoarea III:
         "Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi
          Să ajung-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi"

Coloana vertebrală la nevertebrate 5

                   Într-o zi, şarpele mi s-a plâns

                   că nicăieri n-a rămas vreun semn al verticalităţii sale,

                   al demnităţii de care-a dat dovadă-ntotdeauna.

                   L-am întins pe o pânză, i-am desenat conturul

                   şi-am atârnat desenul pe perete

                   cu capul spre cer.

                     – Vezi, vezi,

                   aşa am fost eu mereu,

                   doar ceilalţi m-au văzut altfel decât sunt,

                   a sâsâit el,

                   încolăcindu-se.

Coloana vertebrală la nevertebrate 4

                 – Ce-i grămada aceea de cocoaşe

                   de la uşa

                   cabinetului meu,

                   inspectore cu personalul ?

                    – E renumita verticalitate

                   a directorilor de şcoli numiţi,

                   cu delegaţie,

                   de Uselimea Voastră,

                   prealuminate

                   inspector general !

New Generation 3

          Am auzit deunăzi o declaraţie a unui tânăr politician care se lupta să promoveze o lege prin care preoţii să fie scutiţi de impozit pe salarii sau pe întreg venitul, n-am înţeles exact. Dacă propunerea ar fi venit din partea unuia care e aproape de a da colţul, aş fi înţeles încercarea de a se pune bine pe lângă furnizorii de ultimă împărtăşanie. Dar aşa ? Să fi fost trimis în parlament de uniunea popilor fără frontiere cu misiunea de a le face o lege specială sau preoţia e vreo boală incurabilă, dobândită în copilărie, adică, vreun handicap? Ce încredere mai pot avea că parlamentarii noştri, din ce în ce mai tineri, vor face legi nediscriminatorii şi corecte, care să normeze comportamentul firesc al tuturor cetăţenilor, egalitatea lor în drepturi şi obligaţii. Nu-i destul că, în loc să bage enoriaşul în biserică, au băgat popii prin toate instituţiile statului, că nici psihologi nu sunt atâţia câţi popi ? Înţeleg că sănătatea duhului este importantă, aber, vorba neamţului, profilaxia ? Să facă bine rumânul să păcătuiască mai puţin şi-apoi va vidè că nu va mai fi nevoie să meargă la popă mai des ca la doctor, că dacă trupu-mbătrâneşte şi se damblageşte, duhul, prin absenţa păcatului, se-ntăreşte şi Dumnezeu va aprecia, cu siguranţă, asta, la întâlnirea cu fiecare. În plus, vor lipsi şi ruşinoasele urme de ştersături de la păcatele radiate doar prin abuz de rugăciuni, donaţii şi spovedanii.

Pentru a rezolva problema, atât de pământească a popilor, de a avea mai mulţi bani muncind la fel sau mai puţin, există o soluţie mai simplă: celor care n-au apucat încă să-şi aranjeze un certificat de revoluţionar sau de persoană cu handicap, să li se acorde un astfel de document, pentru a fi eliberaţi de povara plăţii impozitelor, fiindcă efortul de a fi şi cu sufletu-n rai şi cu enoriaşii la cununii, botezuri sau înmormântări, este, cu adevărat, un efort supraomenesc.

Şi, pentru ca pierderea să fie recuperată, propun o supraimpozitare a dascălilor, ale căror salarii nesimţite, cuprinse între 700 de lei ( la debut ) şi 1500 de lei ( la pensionare ), sunt, de-a dreptul, scandaloase.

SLALOM PRINTRE SPERANŢE 5

O ţară de carton ?!?

S-a vorbit de miliardari de carton, apoi de politicieni, instituţii, intelectuali şi, mai nou, descoperim şi ziarişti din acelaşi material. Se spune că, odată cu vârsta, toate calităţile se atrofiază şi toate defectele se accentuează, tinzând să devină vicii.

Să auzi un mare ziarist care a reprezentat un reper, chiar şi atunci când spunea lucruri care nu-ţi conveneau, al echilibrului atât de fragil într-o societate în derivă, că se exprimă cerând să nu mai fie anchetaţi cei care au încălcat legea votând de n ori, cât i-au ţinut puterile, deşi fuseseră avertizaţi că încalcă legea, mi se pare o lipsă totală de respect pentru acele persoane, chiar dacă sunt tot mai puţine, din această ţară  care mai respectă legile şi prin asta îşi respectă semenii. Inocularea ideii că persoanele care au încălcat legea sunt prigonite atunci când li se cere socoteală pentru fapta comisă, sau afirmaţia că sunt pedepsite pentru că şi-au exercitat dreptul de a vota, mi se par periculoase şi fără nici o legătură cu democraţia şi cu statul de drept. Nu ţi se cer explicaţii pentru că îţi exerciţi sau nu un drept ci pentru că l-ai exercitat abuziv. Este chiar atât de greu de priceput sau pricepem doar ceea ce ne convine? Ca să ai dreptul de a te exprima public ar trebui să nu iubeşti / urăşti / dispreţuieşti / etc. pe nimeni atât de mult încât să-ţi fie tulburată judecata, logica, înţelegerea.

În cazul în care, oricum, n-am învăţat nimic din trecut şi nici nu suntem  capabili să învăţăm ceva din prezent, n-ar fi exclus să descoperim că teritoriul nostru a fost locuit încă de pe vremea când nu exista istoria, fiindcă o mai mare ironie a sorţii decât să trăieşti veşnic şi să nu reprezinţi nimic nu poate exista.

Nici chiar Dumnezeu nu şi-a permis luxul acesta.

SLALOM PRINTRE SPERANŢE 4

Principiul impus de criticii literari de a nu critica autorul ci cartea, în politică poate însemna criticăm gestul / afirmaţia iară nu omul dar, pentru asta, omul trebuie să fie responsabil. Ori, ceea ce se-ntâmplă astăzi e o dovadă a iresponsabilităţii, a orgoliului, a ipocriziei şi dispreţului total faţă de ceea ce, cu zâmbet iliescian, este numit popor. Declaraţii paranoice, de felul mie nu-mi dă nimeni ordine / nu-mi porunceşte nimeni sau ori el ori eu etc., demonstrează nu numai că n-ai înţeles niciodată că în 99% din cazuri, nu calităţile unui individ ci întâmplarea îl propulsează în top, ci că ai ajuns acolo tocmai datorită obedienţei şi ordinelor date de conştientul / subconştientul tău care ţi-a poruncit un anumit comportament pe drumul spre glorie / prăbuşire sau că, fiinţă gregară, tu, eşti, ceea ce eşti, numai împreună cu ceilalţi şi datorită lor. Marile tiranii s-au născut din micile atitudini ( simpatie / antipatie / dispreţ / toleranţă / intoleranţă ). Spun mici pentru că n-au determinat acţiuni ferme care ar fi putut opri fenomenul sau stopa efectele până nu a fost prea târziu. Democraţia presupune toate drepturile şi o singură obligaţie şi anume obligaţia de a respecta legea. Dar când legiuitorii fac legile în favoarea lor sau le schimbă pentru a le deveni favorabile, se naşte prima reacţie la acest elitism politico-economic, adică haiducismul interlop ( până la urmă, sensul cuvântului îi plasează la un loc: politicieni, patroni, jurnalişti, cămătari, poliţişti, funcţionari, recuperatori, etc. obişnuiţi mai mult să încalce sau să incite direct ori indirect la încălcarea legii decât la respectarea ei ). Şi, în urma acestora, privindu-le cu încântare spatele/dosul care li se arată permanent, sunt cei care-i urmează, vrăjiţi de lozincile repetate obsesiv, în timp ce, aceia care li se opun le văd feţele desfigurate de minciună, dispreţ, încrâncenare, automulţumire şi încântare narcisistă şi burţile revărsate peste curelele rămase prea scurte parcă, luate poate de la vreun magazin elitist din Europa unită, oglindă a înfometării şi sacrificiilor pe care le-au făcut pentru popor, nevoiţi, majoritatea dintre ei, să-şi cumpere numai apartamente sau case în capitalele occidentale şi nu vile cum şi-ar fi dorit şi ar fi fost frumos. Primari buhăiţi de propaganda electorală, ca să iasă ei şi ai lor, îşi lasă acasă neveste supraponderale sau ridate de vreme şi se afişează cu femei care, aproape le-ar putea fi nepoate. Toţi par a fi vedete masculine holywood-iene.

Ce mai, din spate uriaşi, din faţă, pigmei buhăiţi de lăcomie!

New Generation 2

          Atâta vreme cât fiecare început de an şcolar este presărat de aceleaşi clişee verbale care dau buzna din gura aceloraşi indivizi lipsiţi de orice urmă de imaginaţie/creativitate şi, implicit, înţelegere şi acceptare a ceea ce se întâmplă, nu a ceea ce ar dori ei să se întâmple, nu vom putea schimba nimic în parcursul societăţii şi al şcolii. Într-o ţară în care şi educaţia instituţională este una kitsch, încurajarea profanului de a participa la actul specializat, mai ales din domeniul atât de sensibil al învăţământului şi educaţiei, nu poate avea decât un rezultat: măcelul din instituţiile respective, execuţia publică. Este incredibil cum, un părinte care n-a reuşit să impună un comportament de o minimă decenţă în spaţiul public sau instituţional al copilui său, devine specialist în relaţia cu educatorul. Toţi sunt sensibili şi au copii sensibili. Dar sensibilitatea ta, care intri zilnic în relaţia cu 120 – 150 de sensibili, unde este? De obicei ţi se spune că pentru asta ai fost pregătit şi este adevărat, numai că pregătirea ta nu includea gestionarea nesimţirii, a proastei creşteri şi a acceselor, simulate sau nu, de schizofrenie.

          Iar în educaţia antidiscriminare, mai ales etnică, rezultatele sunt atât de spectaculoase încât etnii declarate sau nedeclarate se feresc/refuză să-şi mai dea copiii într-o anumită instituţie şcolară/clasă fiindcă acelea sunt pline de membrii aceleiaşi etnii declarate sau nedeclarate.

          Cred că absurdul, grotescul şi ridicolul au fost, de mult, depăşite.

Suntem, cu siguranţă, la un pas de nebunie/sublim !

Coloana vertebrală la nevertebrate 3

                    – Câtă verticalitate emană fiinţa ta

                   şi câtă demnitate

                   e-n vorbele tale!

                    – O, mulţumesc, sire !

                   spuse lacheul

                   sărutându-i picioarele ...

Coloana vertebrală la nevertebrate 2

                 Am înfipt un ac într-o râmă,

                   am înaintat-o în grad,

                   am decorat-o

                   şi-am numit-o ministru

                   al apărării

                   coloanei vertebrale.

                   Până a doua zi

                   a-ndoit acul

                   şi s-a dat

                   la peşti.

New Generation

O generaţie de politicieni tot mai titrată, de cele mai multe ori, se pare, prin înşelăciune, foarte informată, până la intoxicaţie, în legătură cu adversarii, malefică, orientată exclusiv pe tactica picăturii chinezeşti ( repetă obsesiv aceleaşi propoziţii-clişeu despre ei şi adversarii lor, după schema basmului, în care ei şi ai lor sunt întotdeauna cei buni iar ceilalţi sunt întotdeauna cei răi ) şi, implicit, tot mai puţin educată.

Dacă asta e schimbarea pe care o anunţau întâmplările din decembrie ’89, atunci, eu, ca persoană, nici n-o doresc şi nici n-o pot accepta ca pe marea salvare. 

VERSURI 19

Pe dealurile sălbăticite ale primelor iubiri

cade bruma.

Gustul astringent al porumbelelor

căzute în dizgraţie

alintat

de florile târzii ale cornului,

galbene umbre de raze,

se revarsă

pe cerul ruginit al toamnei...

VERSURI 18

Pe coşcoviţii pereţi ai cerului,

între rugă şi fugă,

se prelinge ignoranţa

în vreme ce,

pe limpezi cărări ale copilăriei,

zâmbesc, împleticindu-se,

aduceri-aminte.

SLALOM PRINTRE SPERANŢE 3

Romania neagră-n ...cerul gurii s-a-nroşit în obrăjori !

Ne-au trebuit 22 de ani ca România să redevină, pe faţă, ceea ce, în toată această vreme, a negat: socialistă. Pentru asta a fost nevoie să se deschidă graniţele, să se călătorească prin occident, să aderăm la UE, să intrăm în NATO, să se facă avere licită ori nu, să se înşiruie diplome universitare, masterate şi doctorate, să se repatrieze disidenţii şi să slujească turnătorilor dovediţi, să devină popii primari şi enoriaşii alegători, să aflăm că apărătorii ceauşeştilor erau şi turnătorii cei mai oneşti şi, nu în ultimul rând, să vedem cum poporului nu-i pasă de gunoaiele umane de acum şi de altădată ci este măcinat de o singură durere: foamea. O foame ce urmează a fi potolită de cel mai cinstit guvern, de cea mai onestă guvernare şi de cel mai discret preşedinte. Pentru că, trebuie să recunoaştem, pe vremea cât erau în opoziţie, actualii i-au servit poporului lihnit, numai gogoşi, pregătite, dospite, coapte şi garnisite, numai în laboratoarele superdotate ale televiziunilor în care bucătarii de lux ai anilor 2000, loviţi de bolile bătrâneţii  îşi exersau logoreea şi fâsâiala înspre urechile ciulite de curiozitatea morbidă şi nările avide să inhaleze mirosurile pestilenţiale ce se revărsau cu generozitate, dincolo de ecrane. Cât de lipsit de respect pentru inteligenţa minimă a tuturor românilor poate fi cineva care, se comportă procustian, lungind sau scurtând, după propriul interes, un interes individual sau de grup, niciodată majoritar sau naţional deşi poporul şi ţara sunt invocate permanent. E vorba însă de invocarea poporului de fideli şi ţarii de obedienţi. Şi-această atitudine de total dispreţ faţă de inteligenţă şi de bun simţ este profund comunistă chiar dacă ne convine sau nu. Miniştrii guvernează din studiori de televiziune mai mult decât din birouri, se luptă cu cetăţenii care nu sunt de partea lor, îşi apără infractorii cu aceeaşi forţă cu care i-au îndemnat la infracţiune, cei care vor să respecte legea sau s-o aplice sunt duşmani aserviţi intereselor străine, vinovaţi de situaţia ţării sunt tot ceilalţi, înlăturaţii, marile puteri să-şi vadă de-ale lor, etc.

Stăm la masă lor, într-o mână cu farfuria întinsă spre ei, să ne mai dea ceva, în vreme ce, cu cealaltă mână batem cu pumnul în masă iar cu picioarele, pe sub masă, le dăm la gioale. În momentul ăsta, şi numai din cauza politicienilor, noi nu dăm occidentului decât resurse şi mână de lucru ieftină. Ce pretenţii putem avea?

VERSURI 17

Până-n ’89 aveam impresia că sunt actor

într-un film cu tâmpiţi despre ei înşişi

cu durere acceptând

ceea ce regizorul, care-o fi fost acela,

ne cerea.

Au trecut ceva ani,

lumea aceea părea uitată 

sau doar o simplă secvenţă

a memoriei,

dar în zilele astea,

parcă toţi tâmpiţii din lume s-au strâns

la o-mbătare de putere

şi, sub falduri tricoloare,

vorbeşte fiecare în limba lui,

fără nicio regulă gramaticală,

de topică sau de pronunţie

încât abia se mai înţeleg

pe sine.

Ameninţările şi violenţele

răbufnesc din ADN-ul lor de comunişti

neînfricaţi

ce n-au nevoie de sfaturi

şi amestec

în  treburili interni...

O, doamne,

prezentul nostru

e un trecut continuu...

                 

SNOAVE 4

           Întors acasă, după o vreme petrecută la Bucureşti, Ion îi povesteşte prietenului Gheorghe cum a fost şi ce-a văzut acolo.

-         Am fost la zoo, măi Gheo!

-         La zoo, ce-i aia zoo ?

-         Măi, e-un hotar mare pe care-s tot felu' de grajduri şi cuşti, pentru tot felu’, da’ tot felu’ de animale şî păsări... de n-ai văzt tu de când eşti d-alea... !

-         Ş-apăi ce-ai văzt tu acolo de io n-am văzt?

-         Am văzt zebre. Tu ştii ce-s alea zebre? Habar n-ai! Ai văzt tu, în viaţa ta, o zebră ?

-         Măi, drept să-ţi spui, nu ştiu, că n-am văzt şî nici n-am auzât. Da’ cum îi aia?

-         Mă, tu ştii calu’... no, i ca un cal numa’ că are gâtu’ mai scurt şî-i albă cu dungi negre pe ea, ori neagră cu dungi albe, nu poci să-ţ spui chear egzact.

-         Du-te, mă, nu mai spune! Şî, mai zî, ce-ai mai văzt ?

-         Am văzt girafa.

-         Da’ aia cum îi?

-         Mă, tu ştii calu'.

-         Il ştiu.

-         No, îi ca calu’ numa’ că are chicioarele de dinainte mai lungi şî un gât lung, lung, de mâncă frunze din vârfu' copacului.

-         Mă, aşa ceva nu să există, nu să poate!

-         Ba să poate şi-i chiar aşa cum ţ-am zâs ş-am mai văzt ceva, am văzt cangur.

-         Da’ ăla ce minune mai îi ?

-         Mă, tu ştii calu’!

-   Îl ştiu, mă, cum nu ? 

-   No, cum să-ţ zâc, ăla, canguru’, nu samănă deloc, da’ deloc cu calu’!