Încă nu s-a răcit mămăliga turnată în cea mai fierbinte vară a învăţământului românesc din ultimii ani şi foarte puţini s-au atins de ea şi în toamnă.
Din nefericire, unii care-şi decupaseră feliuţa subţire dintre cinci şi şase, cea care le asigura nota de trecere dar nu cea de promovare a examenului au hotărât, în speranţa că subiectele vor fi o idee mai accesibile, să-şi încerce norocul şi la proba de matematică pe care însă au picat-o, deşi cealaltă probă le-ar fi adus media necesară promovării bac-ului, cu un costeliv cinci la mate. S-a creat sau s-a perpetuat astfel o altă cutumă românească prin care este pedepsit cel care îndrăzneşte să-şi dorească mai mult. Ori, dacă vrem să fim corecţi, ar trebui să recunoaştem o notă de trecere, în cazul în care al doilea rezultat este sub prag, fiindcă altfel cum facem diferenţa între cel care din două încercări a reuşit să obţină o dată nota de trecere şi juvetele ce riscă să devină un Sisif al bac-ului dacă nu se va reveni la metodele tradiţionale ?
Sunt însă convins că mai mulţi dintre elevii din clasa a XII-a au obţinut permisul de conducere auto decât au promovat bacul, ceea ce le oferă posibilitatea unei ocupaţii dacă nu a unei slujbe. Iar decizia universităţilor care au hotărât să înscrie candidaţi şi fără bac, pare a rezolva, cel puţin deocamdată, unele probleme.
Profesorii au răsuflat iarăşi uşuraţi că umilinţa, impusă, de cele mai multe ori de presiunile ministerului ( aflat într-o concurenţă acerbă cu trecutul sau cu sine însuşi ), inspectoratelor ( nedecuplate de la întrecerea socialistă pe ramură sau pe crenguţă – nu se ştie clar – ), şcolii, părinţilor, preşedinţilor de comisii ( veniţi din medii universitare, de la universităţi la care concurenţa era zero ) dar şi acceptată cu seninătate şi, uneori, chiar satisfacţie, de profesorul rupt de oboseala unui an şcolar ce devenea, fiind ultimul, cel mai prost, de absenţa perspectivei şi imaginea edenică a retrospectivei ( din greşeală în greşeală / spre victoria finală ). Nota de cinci la scris devenise o povară prea mare pentru unii care, şi la oral, abia bâiguiau de cinci-şase. S-a creat astfel tradiţia conform căreia toţi iau examenul şi legenda care explica situaţia: toată lumea fură ( copiază ) ori şi-l cumpără.
Aber, vorba neamţului, s-a dovedit că cel puţin 25 – 30% ( atât consider eu că ar fi fost rezultatul corect, după cum şi cât se învaţă ), nu copiază şi nu e nevoie să li se dicteze răspunsurile pentru că învaţă şi ştiu.
Şcolile mari au orgolii, profesorii mari, la fel. O şcoală mare nu poate avea promovabilitate mică fiindcă mărimea ei este direct proporţională cu promovabilitatea, aşadar scopul scuză mijloacele. Cu profesorii mari n-am prea înţeles cum stă treaba, sunt mari pentru că fac din elevul foarte bun unul excelent sau fac dintr-un elev cu CES ( sau aproape de CES ) unul excelent ?. După cum se văitau că repartizarea computerizată le va umple şcoala de elevi slabi, veniţi cu note umflate de la ţară sau din cartiere, cred că prima variantă este cea corectă.
Avem însă şi noi motivele noastre de mândrie pentru că în România lucrurile se fac româneşte, cele care se fac deja şi multe altele care, cu certitudine, vor mai fi inventate:
– eşti obligat să aplici teste dar şcoala n-are hârtie, n-are toner, nu funcţionează imprimantele sau copiatorul dacă ai norocul să existe unul. Aşa că faci totul pe cheltuiala ta, fiindcă n-ai voie să strângi vreun bănuţ de la elevi.
– eşti obligat să comunici elevului personal şi părinţilor rezultatele, dar cum? Prin corespondenţă sau telefon ( pe banii tăi ), prin discuţii individuale ( în clasă, cu 25 – 30 de părinţi şi tot atâţia copii, pntru fiecare clasă la care predai, aşteptând pe coridoare să le vină rândul? )
– eşti responsabil şi te oferi să participi la examene ca evaluator. Te duci pe banii tăi: benzina, masa, etc., nu primeşti diurnă, nu primeşti avans de deplasare şi-ţi primeşti banii după două-cinci luni, c-aşa vrea cineva, nu se ştie niciodată cine.
Exerciţii de perpetuă umilinţă pentru că noi gândim, nu muncim ?
Şcoala este, cred, singurul loc în care se imaginează tot felul de planuri de măsuri fără a se prevedea vreodată sursa de finanţare. Este, probabil, cea mai puternică rămăşiţă comunistă: descurcă-te cum poţi. Tu nu eşti productiv, tu nu iei banii de la nimeni, tu nu faci bani, tu primeşti, tu consumi. Şi nu ai prefixe ca trans ori rom, ca să zbori cu avionul la clasa bussines, să te cazezi la hotel de cinci stele şi să ţi se deconteze călcatul costumului pentru întâlnirea cu clientul şi asta numai pentru că le vinzi unora, obligaţi să cumpere, la cât vrei tu ceva luat de la alţii la cât vor aceia. Asta da producţie ! E-adevărat că, aşa cum afirma cineva, persoană importantă, nu spui cine, dacă împarţi cei 800 de lei, câştigaţi de un profesor la început de carieră, la cele 72 – 75 de ore de la clasă dintr-o lună, afli exorbitanta sumă de 11,1(1) – 10,06(6) ron / oră, iar dacă este în pragul pensionării, s-ar putea ca suma să-i fie dublă. Asta să fie una dintre cele mai mari sume plătite pe oră din România ? Aşa o fi... Dacă ai patru ore pe săptămână la o clasă câştigi 44 ron împărţit la 100 de elevi ( 4 ore x 25 de elevi, dar, de fapt, sunt 30 de elevi într-o clasă ), eşti plătit pentru fiecare elev cu 0,44 ron pe săptămână, cam cât o treime de metru cub de gaze, în jur de un kw de curent electric, 82 de ml de benzină, 4 – 5 pagini dintr-o carte, sau aproape o ţigară ... iar dacă eşti spre finalul carierei, poţi să-ţi cumperi aproape de două ori atât. Şi asta dacă luăm, ca exemplu, profesorul de sport care nu are pregătiri pentru concursuri sau examene, nu are teste, simulări sau teze de corectat, nu are de făcut prezentări PP, nu trebuie să facă planuri şi ore de recuperare, nu trebuie să pregătească exerciţii şi teste speciale pentru copiii cu CES diagnosticat sau nu, nu trebuie să participe la tot felul de cursuri de perfecţionare pentru care unii iau banii iar participanţii iau diplomele, nu are de întocmit materiale pentru comisii metodice, nu are cenacluri şi reviste de coordonat, etc., fiindcă altfel numărul de ore pe săptămână se ridică la 50 – 60. Şi-atunci, tot ce e suplimentar, e MOCA, e muncă patriotică dacă, aşa cum s-a spus, suntem plătiţi numai pentru orele predate la clasă.
Ce este trist e faptul că, aceeaşi tehnică a dezinformării prin omisiune ( din neştiinţă, nepăsare sau cu bună ştiinţă ) din perioada socialismului multilateral, se foloseşte şi acum iar rezultatele sunt devastatoare pentru profesori, elevi, părinţi şi, nu în ultimul rând, pentru sistem.
Situaţia în care sunt puşi azi dascălii de vocaţie, cei care suferă într-adevăr pentru starea şcolii româneşti şi a degradării societăţii din cauza educaţiei precare, refuzate sau ignorate, nu cei care, ca în atâtea domenii, caută în şcoală un loc de muncă, e nemeritată. Doar gândul că, poate, peste ceva vreme, pelerinajul la moaştele vreunui martir al educaţiei româneşti va mai îndulci memoria acestor vremuri, ne mângâie prezentul deşi, dacă privim uitarea în care s-au scufundat, definitiv probabil, corifeii Şcolii Ardelene în timp ce pupăm cu sârg icoane şi moaşte ale unor străini, sunt slabe speranţe să se întâmple altfel.
