Înapoi la mentalitate 3

Politica făcută de nepricepuţi devine fie obrăznicie fie slugărnicie, în funcţie de situaţie. Nimic şi nimeni nu poate îndrepta comportamentul de acest tip dacă selecţia n-a fost făcută de la început. Şi, ca peste tot, aceasta ar trebui făcută de profesionişti pe baza competenţelor politice. Dar, într-o lume scăpată din comunism, competenţa era asimilată vorbirii excesive şi lipsei de principii. Vorbirea excesivă se traduce prin capacitatea de a vorbi mai mult decât – şi, de obicei, peste - orice adversar iar lipsa de principii reprezintă capacitatea de a-i apăra pe ai tăi încălcând, atunci când este nevoie, orice. Ori asta este mitocănie şi mizerie umană, degradare. O permanentă negare a oricărei vinovăţii şi constanta formulă „dosar politic”, indiferent de natura acuzaţiilor, sunt apanajul unei deplorabile categorii umane care s-a substituit unei clase politice veritabile ce ar fi putut evita cufundarea în derizoriu a ideii de democraţie.

Ori, în aceste condiţii, nu e de mirare că totul se-ntâmplă aşa cum se-ntâmplă ci cum atât de mulţi oameni pot fi aşa de naivi încât să nu deosebească minciuna convenabilă dar catastrofală de adevărul incomod însă întemeietor de normalitate iar dacă le deosebesc s-o aleagă, constant şi triumfători, pe prima în locul celei de a doua.  

PĂRERI 25

Martori ai media şi ţinte sigure ale declaraţiilor învolburate venite din partea bisericii care nu face nimic în afară de victime din rândul bătrânilor ( cărora li se promite raiul ortodox al comuniştilor convertiţi ) şi copiilor ( dopaţi obligatoriu cu religie, siliţi să-nveţe nu poeme şi citate ori formule, fiindcă nu mai sunt în trend, ci ortodoxism ), suntem, iarăşi, în centrul unor scandaluri cu inocenţi copii abandonaţi vieţii, pe care n-o pot gestiona, de către părinţi prea ocupaţi cu fericirea personală, prea uşor convinşi de priceperea lor în ale pubertăţii şi prea siguri de armonia edenică a familiilor lor fărâmiţate şi dedaţi la rezolvarea facilă a problemelor sufleteşti prin tocmirea unui duhovnic. În situaţia alarmantă în care societatea modernă românească a plonjat după ’89, care a înlocuit prietenul sincer şi dezinteresat, sprijin în dezechilibratele momente ale adolescenţei, cu duhovnicul bisericesc mai mult decât cu un părinte  calificat ori cu, mai mult sau mai puţin, profesionistul psiholog, copiii se surprind pe ei înşişi colindând în căutarea unui adăpost care nu mai este familia şi a unui sprijin care nu mai poate fi părintele său. E incredibil acest transfer al calităţii de părinte adevărat spre surogatul bisericesc, numit cu acelaşi termen. Cum să fie un slujbaş al unei instituţii altceva decât este, adică un angajat practicând un serviciu ( religios, în acest caz ), plătit pentru asta şi recunoscut astfel de către stat, un slujbaş încadrat în funcţie şi promovat după aceleaşi reguli ale ascensiunii profesionale ca oricare altul, uns ca părinte al altcuiva decât al progeniturilor sale ?  Astfel de indivizi care încurajează fuga de acasă la mănăstiri a copiilor pentru a deveni miri ori mirese ale lui Isus ori ale lui Dumnezeu, secondaţi de mincinoşi ordinari care declară fără a clipi că mănăstirile ortodoxe nu primesc minori, cu ce sunt mai presus decât oricare manipulatori, în interes obscur, de suflete inocente?

A depozita problemele adolescenţei, amplificate uneori de cele familiale, sociale ori economice într-un cloud confesional este la fel de periculos ca şi dacă le-ai rezolva încurajând hipersexualitatea ori violenţa, ca supape ce pot elibera tensiunile vârstei.

Dar, atâta vreme cât biserica şi armata se află în topul încrederii, nu putem avea decât imaginea unei lumi ce suferă de sindromul conspiraţiei permanente faţă de ea şi a salvării individuale a sufletului prin încercarea de a se pune bine cu garanţii fericirii din lumea de apoi.

BALADĂ PENTRU VALENTINE’S DAY

Valentine, Valentine

Ne mai ţii, tu, minte, bine?

Nu mi-e tăcerea scut spre lume

ci-ntoarcere spre mine însumi

ca, între râsul tău şi plânsu-mi,

să se aştearnă, calde, brume

ca să purific locu’-nalt

în care contopeam dorinţa

de-a ne pătrunde cu fiinţa

nemărginită-a celuilalt,

unde, pe rând, s-au întâlnit

calde-aspiraţii şi plăceri

dar, tot ce a fost verde ieri,

azi e pustiu şi-nţelenit.

Şi-atunci de ce să te mai miri

că în tăceri se-ascund tăciuni

struniţi sub cruci sau rugăciuni

şi-aroma altor trandafiri ?

GÂNDURI 25

Sunt din ce în ce mai convins că este atât de adânc intrat comunismul în noi încât ne-ar trebui nu sute de ani de democraţie ci sute de ani de (auto)flagelare şi exorcizare. Pentru că, dacă nu l-am fi cunoscut, probabil nu l-am fi avut ca reper şi suntem atât de marcaţi încât şi unele manifestări ale democraţiei le considerăm reminiscenţe ale dictaturii. Şi de asta sunt vinovaţi toţi comuniştii de mâna a doua care, ajunşi la putere, au acceptat şi chiar au încurajat manifestări anarhice tocmai pentru a nu fi băgată în seamă fiinţa lor gelatinoasă, de moluscă.

S-a generalizat ideea că apărarea, în forţă şi cu forţă, a ordinii stabilite prin lege este abuz iar abuzul înseamnă dictatură. Nimeni nu mai ţine seama că în colectivitate, principiul toţi pentru unu şi unu pentru toţi, poate însemna că unul dintre manifestanţi poate s-o încaseze de la toţi jandarmii în locul tuturor manifestanţilor şi invers. Numai că ideea de dictatură îi face pe toţi să condamne agresiunea jandarmilor şi s-o încurajeze pe a civililor. Cică nu există în afara puterii, puterea absolută fiind singura generatoare de dictatură. Dacă e aşa înseamnă că, în afara cazului în care sunt educaţi pentru democraţie, deţinătorii puterii se manifestă totalitar.

Cât de necesară e totuşi educaţia, chiar dacă dăm tot mai puţin pe ea, nu-i aşa?

PĂRERI 24

E clar că, indiferent cu cine votează, 80-90% dintre alegători nu-nţeleg nimic din ceea ce fac. Nu ştiu de ce dar mi se pare că atunci când au câştigat ceilalţi, cei care habar n-aveau ce-nseamnă doctrină, program etc. i-au imitat pe cei puţini care au votat în cunoştinţă de cauză. Acum, mi se pare că a fost invers, cei puţini, care ştiau, i-au urmat pe cei mulţi care habar n-aveau ce fac.

Spun asta fiindcă am avut o discuţie cu un prieten ( din nefericire pe cei pe care-i numesc astfel pot să-i număr pe degetele de la o mână ) uşor încăpăţânat dar nu înghesuit la minte şi am căzut de acord că, în societatea capitalistă, motorul este întreprinzătorul, libera iniţiativă şi că nici unii dintre cei care s-au succedat la putere n-au făcut mare lucru pentru a susţine dezvoltarea acestora ci mai mult i-au apărat pe spoliatorii avuţiei naţionale care deveneau astfel, prin averi, capitalişti de nivel european. De aici însă, problemele s-au particularizat, devenind personale, am trecut deci de la un nivel, cel general, la celălalt, cel individual. Deodată nu mai vorbeam despre producători în perioada de criză ci despre consumatori în aceeaşi perioadă. Ce-i dacă primii nu mai produceau prosperitatea? De ce să renunţe ceilalţi la ea? Amândoi eram, în perioada crizei, angajaţi la stat şi ni s-a redus venitul cu 30-35% ( a dispărut salariul de merit, al 13-lea salariu şi 2% ). Mai mult, în familia mea, ambii membri am păţit la fel, pierzând, împreună, aproape o treime din venituri. În acelaşi timp, în sectorul privat cineva îmi spunea cum, în săptămâna în care el a fost plecat din firmă, în interes de serviciu, au fost concediaţi trei din cei 14 angajaţi ai firmei şi cum el a avut o discuţie cu patronul căruia i-a spus că dacă e nevoie va lucra mai multe ore sau va accepta o reducere a salariului până la normalizarea situaţiei şi că patronul, care era neamţ, i-a zis că apreciază foarte mult atitudinea aceasta dar că deocamdată, concedierea celor trei, a rezolvat problemele.

Prietenul meu, bugetarul, spunea că n-o să-i uite şi n-o să-i ierte niciodată pe cei care i-au tăiat veniturile şi, ca el, reacţionau, visceral spun eu, aproape toţi bugetarii şi pensionarii ce aveau să se răzbune la alegerile ce urmau, aducându-i la putere pe cei care, probabil, le vor lua mult mai puţin: speranţa la o viaţă normală, demnă şi, de ce nu, europeană. Sigur că ar fi fost mai bine să nu ni se reducă veniturile dar sigur ar fi fost mai rău ca unul dintre noi să-şi piardă serviciul. Şi, pentru asta, eu i-am înţeles şi i-am iertat. Ba, mai mult, fără să mă-ndoiesc de buna lor credinţă, spun că şi eu aş fi procedat la fel şi sunt sigur că nimeni nu e atât de prost încât, dacă nu e absolută nevoie, să facă gesturi care să-l ducă la pierzanie.

Dar atitudinea mea ţine de educaţia mea, de statutul meu de cetăţean responsabil, atâta cât îmi permite fiinţa mea tăvălită în promiscuitatea socialismului victorios vreme de aproape o viaţă, de convingerea mea că pierderea personală, temporară sau permanentă, a unor sume de bani pentru un interes general n-are nici o importanţă. Numai o conştiinţă profund comunistă că statul trebuie să-mi asigure permanent veniturile din ultimul timp, pe bază cărora eu m-am înglodat în datorii şi mi-am construit visul, te poate face să reacţionezi altfel decât normal şi să accepţi că nimeni, nici măcar statul ( dacă e unul democrat ) nu-ţi poate garanta, permanent, veniturile.  

GÂNDURI 24

Când aud tineri sub 35 de ani vorbind şi acuzând pe unii sau pe alţii dintre cei aflaţi în topul politicii de astăzi, că sunt securişti şi comunişti dar îşi exprimă simpatia faţă de emisiuni şi angajaţi de la televiziuni ale unor comunisto-securişti dovediţi, ba unii şi turnători, mi se-ntunecă mintea. Şi asta deoarece aceşti tineri habar n-au ce a însemnat comunismul şi securitatea pentru că, dacă trăiau asta sau ar fi citit documente serioase despre ele, nu s-ar mai fi urmărit niciodată astfel de emisiuni. Pe de altă parte, dacă se uită înseamnă că s-au infectat deja cu bacteriile comunisto-securiste, odată cu îmbrăcarea costumului de şoim al patriei, la intrarea în grădiniţă, ceea ce poate fi un semn al contaminării şi fraţilor mai mici, încât speranţa că există vreo generaţie neinfestată este aproape zero. E posibil să existe indivizi infestaţi parţial dar singurii capabili să recunoască tendinţele comunisto-securiste, indiferent la ce nivel şi vârstă se manifestă, sunt cei care fie n-au profitat în vremea comunismului de nici un avantaj ( casă, funcţie, etc. ) fie au fost persecutaţi.

Dar aceştia sunt atât de puţini şi se manifestă atât de timid încât ori nu sunt crezuţi, ori nu sunt băgaţi în seamă. Însă într-o ţară în care o lovitură de stat a născut zeci de mii de revoluţionari atestaţi, totul e nu numai posibil ci şi absolut normal.

Înapoi la mentalitate 2

Într-o dispută cu o colegă, fostă elevă, aceasta a invocat, coborând discuţia la un nivel underground, libertatea de opinie, motivând că nu mai suntem pe vremea comunismului să-ţi spună cineva cum să gândeşti şi ce să spui. Afirmaţia era numai parţial corectă fiindcă nimeni nu-ţi zicea nici atunci cum şi ce să gândeşti, iar de spus nu spuneai ce-ţi trecea prin cap, din instinct de conservare. Însă toţi cei care îşi doreau promovarea, făceau şi spuneau ceea ce trebuia pentru a-şi atinge scopul. Acum îţi alegi singur şi atitudinea şi exprimarea dar suferinţa şi dezamăgirea  mea provin nu din asta ci din resimţirea comportamentului ei ca un eşec al muncii mele, a atitudinii, al principiilor şi valorilor pe care le-am promovat şi care nu produseră niciun efect asupra cuiva care urma, prin profesie, să-mi continue munca, să producă ceea ce eu am încercat: nu o minte reproducătoare ci una creatoare, o minte deschisă, o atitudine raţională nu una viscerală, o viziune de perspectivă, nu una restrictivă, limitată la vârful pantofului.

Imaginaţi-vă că sunteţi la o intersecţie în care toţi participanţii au semne multiple ( câte unul pus de către fiecare instituţie a statului: stop, cedează trecerea, drum cu prioritate etc.), dar identice pentru fiecare ramură a intersecţiei, indiferent din ce direcţie ai veni. Majoritatea va alege semnul care-i creează avantaj şi cu siguranţă foarte puţini vor ignora toate semnele fiindcă sunt contradictorii şi vor recurge la prioritatea de dreapta ( riscând enorm să devină victime ).

O educaţie eficientă este aceea care are ca rezultat analiza situaţiei, sinteza factorilor şi decizia elaborată de tine conform principiilor tale, nu cea servită pe tavă de alţii care n-au nici un interes în evitarea carambolului dar au tot interesul să-ţi creeze iluzia că ei îţi acordă mai multe drepturi.