ROMÂNIA IMPREVIZIBILĂ 2

         De obicei, folosirea adjectivului imprevizibil este legată de fiinţe sălbatice, instinctuale, greu de educat ( educaţia însemnând, dacă nu controlul, măcar echilibrarea firii, în orice situaţie, de către raţiune ). La un popor religios, prin excelenţă ( cel puţin la nivelul declaraţiilor şi al asaltului la care sunt supuse bisericile şi moaştele sfinţilor ), devine imposibil de explicat comportamentul nevrotic, al urii viscerale faţă de aproapele tău, comportament generat, de cele mai multe ori, de câţiva arginţi în minus ori în plus. Nu găsesc altă explicaţie decât aceea că, atâta vreme cât între tine ca individ şi idolii tăi ( Fecioara Maria, Iisus, Dumnezeu ) este o distanţă atât de mare, îţi cam pierzi busola pe calea spre ei iar mintea ţi se întunecă din ce în ce mai mult sub apăsarea mirosului chinuitor de sarmale calde ce maltratează zilnic o burtă nu întotdeauna goală dar, cu siguranţă, veşnic pofticioasă şi dornică de prosperitate ( de a se revărsa cu fală nedisimulată şi obrăznicie extremă, mult peste limitele stabilite de bunul simţ ).

         Cred că, până la pasul cel mare, ar fi bine să facem paşii mărunţi ai respectului pentru noi înşine prin respectul faţă de diversitatea din jurul nostru, diversitate care nu se manifestă pentru a se impune ci pentru a ne oferi opţiuni.

         Şi, la aceste clişee personale nu pot decât să le adaug pe cele ale conaţionalilor mei care, cu ocazia fiecărei sărbători exprimă cugetări de felul: măcar acum, de sărbători, să fim mai buni, mai toleranţi, mai..., mai..., mai...

         Din păcate, conjunctivul verbului exprimă doar o posibilitate.

         Am ajuns să fiu circumspect şi cu urarea La mulţi ani!, gândindu-mă că cel care o face, uşor sadic, nu exprimă tot ce gândeşte ( adică: La mulţi ani!, ca să vezi că n-o să se-ntâmple nimic bun, ba va fi din ce în ce mai rău. )

         Cu sinceritatea pe care, cred, am demonstrat-o deja, vă doresc, pentru 2013, să se-mplinească tot ce vă doriţi. Un an nou fericit!

           

ROMÂNIA IMPREVIZIBILĂ

La finalul altui an, chinuit şi dezonorant pentru ceea ce ar trebui  să se numească toleranta societate românească, nu pot să nu mă întreb de ce Transilvania nu poate fi ca vechiul regat. Pentru că ea a trăit dintotdeauna experienţa apartenenţei la Europa dar şi a umilirii pe propriul teritoriu. Şi, cu siguranţă, dacă prima i-a deschis sufletul, cea de-a doua i-a deschis mintea.

Am înţeles că, atunci când ţara era orientată spre est, eram la urmă, dar acum, când mergem spre vest, de ce ni se reproşează întâietatea?

Un alt răspuns ar putea fi şi ... de-asta :

 http://www.youtube.com/watch?feature=player_detailpage&v=1koauaF6fh0

         Sărbători fericite, sănătate şi prosperitate pentru 2013 !

         La mulţi ani !  

P Ă R E R I 12

       Teamă mi-e că, după 10 decembrie, România va redeveni ţara lui Moş Gerilă, după ce, apucase, de o vreme, să fie ţara lui Moş Crăciun. Şi această transformare nu ţine de legătura ombilicală a tuturor politicienilor de azi cu mama Biserică pe care o răsplătesc cu sume din ce în ce mai mari şi vizite tot mai cucernice. Ţine de fiinţa şi mentalitatea majorităţii de-acum, o majoritate profund comunistă în fond şi parţial democratică în formă, care niciodată nu şi-a dorit apartenenţa cetăţeanului de rând la comunitatea europeană ci doar accesul ei, prin poziţie socială şi avere, la Europa. Şi asta pentru că, cetăţeanul plecat afară gândeşte tot mai mult ca acolo şi tot mai puţin cum doresc cei de aici. Din această cauză şi dorinţa, aproape maladivă, de a-i elimina din cărţi pe cei care domiciliază ori lucrează peste graniţe. Pentru armonie, propun ca domnia stângii să fie însoţită şi de orientarea spre est şi sud a pieţei muncii pentru acordarea mentalităţii ceteraşilor cu ritmul de pristandă moldovenească şi căluş oltenesc.

         Sper ca ardelenii să rămână captivaţi, în continuare, de grandoarea valsului vienez şi de graţia menuetului.

VERSURI 27

                   Se mută iar albastrul, în ochi, din apa mării

Şi se loveşte valul de ţărm, ca o năpastă

De călătorul suflet, o pasăre măiastră

Ce încă se mai zbate la scăpătatul serii.

Alunecă pe cerul pufos care destramă 

Îmbrăţişări de aburi cu înstelate patimi

Ce nasc un ochi de înger cu diafane lacrimi

Care, plutind prin aer, ţi se topesc în palmă.

P Ă R E R I 11

Et in Arcadia ego!

Aud tot mai multe păreri legate de momentul de cumpănă şi cotitură pe care lumea, Europa cel puţin, îl traversează. Se vorbeşte despre o viitoare altfel de politică, despre altfel de lideri. Dar nimeni nu suflă o vorbă despre altfel de alegători deşi toată lumea e de acord că liderii sunt, dacă nu emanaţia maselor, măcar oglinda acestora.

Uneori, vorbele lui Trahanache îmi par atât de actuale încât mă întreb dacă nu ne-am întors în timp „unde nu e moral, acolo e corupţie, şi o soţietate fără prinţipuri, va să zică că nu le are!... ”. Aşadar, ne lipseşte, şi astăzi, morala. Asta înseamnă că, atâta vreme cât alegătorul este cel de-acum şi politicienii vor fi de aceeaşi calitate. Uneori, cu distorsiuni uşoare, aşa cum se întâmplă când te priveşti într-o oglindă imperfectă, dar întotdeauna te recunoşti cu uşurinţă. Faptul că românii care trăiesc dincolo de graniţe au, în societatea în care se află, o altă oglindă şi, implicit, gândesc altfel chiar cu rădăcinile adânc înfipte în ţărâna patriei. Nenorocirea este că cei rămaşi acasă nu înţeleg din aventura, deseori dramatică, a celor plecati, decât ce bine se câştigă afară, nu ca aici unde mori de foame şi nu vor să înveţe decât să cheltuiască banii trimişi. Pe nimeni nu interesează că, pentru a-şi dori cineva să plece la muncă într-o ţară, în care oricum nu este plătit la nivelul cetăţeanului acelei ţări, primii care au muncit sacrificându-şi tinereţea sau, uneori, viaţa, au fost chiar cetăâenii acelei ţări care, astăzi, e văzută ca un El Dorado. Cu siguranţă, atunci când vom face şi noi ceea ce trebuie, vom fi şi noi cum ne dorim cu toţii.

Realizarea ca om nu înseamnă numai accesul la ultimul model de telefon mobil.