miercuri, 29 mai 2013

GÂNDURI 18

Suntem atât de bolnavi ca societate încât sănătatea pare ficţiune. Dorinţa de a demonstra că suntem fiinţe sociale, compasivi, dispreţuitori, toleranţi, ne apropie de maimuţe, nu de lei. Toate manifestările sunt imagini ale unei colonii de babuini, gălăgioase, temătoare, supuse dar şi arogante, viclene şi, nu în ultimul rând, hoaţe.
Dacă totuşi, profund nemulţumiţi de portretul de mai sus, ţinem la descendenţa noastră dintr-o fiinţă umană apropiată lui Isus, aceasta n-ar putea fi decât Iuda. Felul în care vorbim despre măreţia neamului şi ne trimitem fii şi fiicele în străinătate la studii sau la muncă, ne exprimăm nemulţumirea faţă de trădare dar îi acceptăm pe trădători să ne conducă, ne manifestăm faţă de furt însă îi compătimim pe hoţii încarceraţi, ne văităm că nu se face dreptate iar când se face spunem că-i răzbunare politică, cerem să nu ne vindem ţara ca să ne vindem noi, unul câte unul, de la copii şi, tăind pădurile, până la aerul pe care-l respirăm, fuga din faţa greutăţilor şi întoarcerea la bine, toate acestea, şi multe altele, schiţează abia o fişă biografică şi comportamentală nu tocmai de invidiat.   
Şi, bomboana de pe această colivă a neamului o reprezintă convingerea că mărturisirea credinţei şi trecerea pe la biserică ori puparea cu osârdie a tuturor moaştelor, adevărate ori false, ne înalţă la ceruri şi ne curăţă de păcate.


sâmbătă, 25 mai 2013

BALADA VREMII FĂRĂ ROST


Dac-ar fi să-mi caut rostul
nu l-aş căuta în lume,

dac-ar fi să-mi caut vremea
nu aş căuta-o-n ceruri,

dac-ar fi să fiu eu rostul
m-aş închide-n mine însumi,

dac-ar fi să fiu eu vremea
chipul tău l-aş ţine-n palme !

Dar mi-s azvârlit în lume
unde vremea face spume

precum firul de nisip,
spulberat şi fără chip,

unde alţii-mi decid rostu’
şi-l accept ca... mai tot prostu’ !


vineri, 24 mai 2013

BALADA ULTIMEI ILUZII

Plutesc iar amintirile prin beznă
ca păpădii purtate de zefir
când flori de câmp ne mângâie pe gleznă
şi, rătăcite, vorbele se-nşir’

din ce în ce mai rare prin eter
sporind geometric tot confortul
prin gândul tău cucernic-efemer
nostalgic pe-unde le mai poartă rostul

ca dincolo de sensuri şi-ntâmplări
să piuie la vama dintre lumi
când peste noi se-ntind înnourări
şi se destind când vina ţi-o asumi

ori când te-oferi, avid să te privesc
cum te-oglindeşti în lacrima de cer
crezând că eşti tot ceea ce iubesc.
Dar, eu sunt mult prea singur şi... stingher.


luni, 20 mai 2013

BALADA RESEMNĂRII



Sunt atât de mulţi, azi, Doamne,
pe la cumpăna tăcerii
unde înflorit-au merii
refuzând să aibă poame

fiindcă le-ar spori durerea
şi le-ar rupe crengi mulţime
când aşa nu-ţi cere nime’
să-i împărtăşeşti vegherea

şi te uiţi în lung de drum
cum la alţii numai vin
furii pe sub cer senin
să îi facă foc şi scrum

cum pe noi ne-au fost făcut
nu demult, în pragul serii,
când, peste culoarea mierii,
şi-a pus cerul vânăt scut.

duminică, 19 mai 2013

BALADA PROSTULUI FUDUL



Dedicată unui evaluator
care cică-i formator
şi care, inspector fiind,
se priveşte cu mult jind...

Dă-mi, Doamne, minte de fudul
să pot şi eu privi de sus
la oameni cumpătaţi ce nu-s
ca proştii, proşti dar nu destul.

Că prostu’ nu-i educator
ci-i decât alţii mai presus
parc-ar fi prieten cu Isus
aşa se poartă... E actor

ce joacă rol în piesa proastă
pe care o jucăm cu toţii,
în care parcă, toţi netoţii
sunt lupii răi cu colţii-n coastă.

Dar toţi sunt pripăşiţi la stâni
nu drept ciobani ci câini de pază
ce, guduraţi, nu pot să vază
că nu-s, nici peste ei, stăpâni !

duminică, 12 mai 2013

POPI şi GROPARI

           S-a repetat obsesiv că secolul XXI ori va fi religios ori nu va mai fi. Îngrozit de posibilitatea apocalipsei, fostul ateu român, sau, poate, agentul sub acoperire al ortodoxiei, din vremea comunismului, adică cetăţeanul român, care se voia şi cu ucigă-l toaca pe pământ şi cu sufletu-n rai, s-a bulucit la iertarea păcatelor şi spălarea sufletului cu înălbitorii cereşti, convins că sufletul său strident colorat va deveni imaculat.
Din nefericire, nu s-a întâmplat deloc aşa, fiindcă petele au devenit din ce în ce mai profunde şi mai dizgraţioase. Mesajul receptat, lansat în societatea occidentală şi valabil pentru ea, nu era potrivit pentru noi care, oricum, ne-am bazat mai mult pe instinct. Nu de miruire aveam nevoie, nu de căpătuire ci de raţiune, de echilibru iar asta însemna educaţie / autoeducaţie şi disciplină / autodisciplină. Am văzut câini, lei, tigri, cai sau elefanţi dresaţi dar n-am prea văzut pisici, bivoli / vaci, măgari, capre sau oi, oricât de mult se vorbeşte despre inteligenţa lor superioară. Şi asta, probabil, pentru că au un prea mare spirit de independenţă, se supun doar când vor şi cui vor, uită repede şi-i urmează pe aceia care le vorbesc aşa cum le place să audă sau îi ademenesc cu te miri ce fleacuri.
Iar urmaşii sunt atât de vulnerabili şi expuşi tocmai din cauza slăbiciunilor perpetuate şi amplificate, a libertăţii devenite anarhie, a educaţiei devenite spoială şi a credinţei devenite modă.

miercuri, 8 mai 2013

BALADA IUBIRII SUFOCATE DE MÂNIE


E, astăzi, Afrodita, compromisă,
la mare modă e, de-acum, Furina
ce singură-şi asumă vina
de-a bântui prin zona interzisă
a viselor în patimi rătăcite
şi-a drumului pierdut spre paradis.
Se lăfăie-ntr-o lume-n care ni-s
amputate gânduri şi-s proscrise
de nemiloşi călăi cu ochii ficşi
cu miere-n vorbă dar cu măşti pe faţă
ce-mbie din cuvinte dar îngheaţă
cu fapta, de te miri că mai exişti
după atâtea băi de promisiuni,
scăldat în ape tulburi ori călâi,
precum Ahile, numai în călcâi,
mai simţi, la vorba lor, ceva presiuni.
Rămână ei, broscoi, în veşnic rut
orăcăind, iluzionaţi că-i cântec
tot sunetul pe care-l scot din pântec
să-i ducă-n iad, că-i drumul cel mai scurt !

marți, 7 mai 2013

VERSURI 31


Între fiinţele noastre curgeau molecule de timp
spre imense lacuri de acumulare
ce alimentează regretele tardive,
prin gândurile învălmăşite
cu amintiri şi speranţe
se ciocneau electroni
debusolaţi de răcirea
globală
în vreme ce ultimul atom
din unica celulă a inimii mele
sforăia
mângâiat pe creştet
de suflarea
bosonului Higgs

GÂNDURI 17


Suferim de boli grave care, chiar dacă nu sunt recunoscute de pacienţi şi uneori sunt privite cu uşoară condescendenţă de doctori, macină societatea românească ajunsă într-o stare de emaciere aproape de limita descompunerii. Trăind aici nici măcar nu mai simţim duhoarea descompunerii pentru că mirosul pestilenţial inhibă, odată cu trecerea timpului, simţul olfactiv. Creierul, timpanul sau văzul bombardate zilnic cu tâmpenii, platitudini ori kitsch-uri îşi reduc potenţialul nativ până la anihilare devenind tomberoane ale gunoiului verbal şi ideatic al oricărei fiinţe generatoare de sunete articulate.
Mai grav e că nu-şi mai toarnă debilităţile unei gândiri schingiuite de informaţii legate de ultimii morţi din oraş, de divorţuri, amantlâcuri, reţete culinare, pupat dosuri, laude şi bârfe, spălate de cântatul în corul bisericii, pupat moaşte, pelerinaje la mănăstiri şi închinări la icoane, în formele volatile ale oralităţii ci le încredinţează scrisului contribuind astfel la consolidarea finală a imaginii cetăţii, o imagine distorsionată ce, căutând să retuşeze urâtul, îl exacerbează.
  Fariseismul sau minciuna generalizată e cancerul ce roade societatea românească în care fiecare vorbeşte despre ceea ce îşi închipuie că face sau că este şi nu despre ceea ce face sau este cu adevărat, în care gestul obişnuit este proiectat cosmic, în care spiritul critic este considerat invidie sau bârfă ordinară iar spiritul autocritic este privit ca un semn de slăbiciune.

joi, 2 mai 2013

PSALM 5


Sunt strajă azi doar vanităţii mele
culese ori păstrate-n tomuri mii
rămas la senectute-ntre copii
ca rătăcita lampă printre stele

şi-ncet, încet lumina-i tot mai slabă
pe lângă mine trec meteoriţi
să ardă prea devreme ispitiţi
în haosul din jur, în mare grabă...

Ce pot să spun ori cum să-i mai opresc?
În vremea mea şi eu ca ei am fost
ca să ajung bătrân şi fără rost
niscaiva milă, Doamne, să-ţi cerşesc

deşi de tine-adesea mă-ndoiesc
– îmi pari nepăsător, ba chiar senil –
mărturisesc naiv, ca un copil:
iubindu-Te, pe mine mă iubesc!

miercuri, 1 mai 2013

BALADA VANITĂŢII



Pier una după alta aşteptări
şi vina cucereşte lent văzduhul
când lenea-şi întronează calmă duhul
în veghea aspră, fără de visări
pe care-n hibernare rătăcite
le mai hrănesc cu boabe mari de rouă
când norii hiperbolici parcă plouă
iluzii de orgolii cotropite.
Privirea înainte, pieptu-n faţă
umflat de-nchipuire pe măsură
izvorul de cuvinte, nepotolita gură,
ne bagă mintea în eterna ceaţă,
a primului între egali ogor măreţ
şi a balanţei veşnic măsluite
prin care, pe spinările-arcuite,
aleargă dracul – cal şi călăreţ – .