VERSURI 9

               În piaţa oraşului cetăţenii, împătimiţi nostalgici, fac, OMG,

iarăşi şi iarăşi, politică:

                   îi laudă pe-ai lor şi-i înjură, WTF, pe ceilalţi

  – Agora e în genele lor

şi mirarea în sprâncenele mele –

Cuvintele,

cărăuşii sensului pe canale auditive,

rotunjesc, sunet cu sunet, asperităţile

provocate,

susţin unii, cu încăpăţânată trufie,

de invazia abrevierilor

şi a barbarismelor,

lăcustele vocabularului contemporan.

U2, cititorule, eşti victima

dispreţului lor 4U.

Gurile acestea rămân

doar anemice izvoare de piţigăieli,

pentru urechile

devenite găuri negre

în care sensurile dispar fără urmă

într-o altă dimensiune unde, primul întrupat,

devine, NP, alt D-zeu

creator al unui univers inocent.

„LA ÎNCEPUT A FOST CUVÂNTUL...”

... EOM !...

VERSURI 8

Diafana umbră a gândului răzleţ îşi spală ispitele

în apele învolburate ale cuvântului nerostit

când sfiala născocitorului de sensuri

pe timpanul rebel

îşi plimbă nestingherită ecoul

născând, ecou în ecou,

în vreme ce zgomotul tramvaielor

sau frânele bruşte

cu miros de cauciuc

proaspăt întins pe asfaltul fierbinte

ori bâtele de baseball

încinse în portbagajele

şoferilor agresaţi de propriile gânduri

trecute prin mintea lor

ca firul de aţă prin urechile acului

leşină la umbra

nepăsării

agentului de secţie.

VERSURI 7

                        Merg supus, de-o viaţă, în urma ta spre răsărit,

spre locul în care se-mparte veşnicia,

rămânând uneori mult prea departe

iar alteori suflându-ţi în ceafă...

În fiecare dimineaţă soarele îţi râde în faţă

şi umbra ta mi-acoperă sufletul

pentru o jumătate de viaţă.

Când soarele ne bate pe creştet

fiecare se scufundă în propria-i umbră...

Întotdeauna însă

la asfinţit

când umbra mea ar putea

să-ţi răscolească liniştea nopţii

tu

faci popas

la umbra viselor tale...

PĂRERI 7

Ţară a oralităţii şi, cu siguranţă, nu singura, vreme de aproape 18 secole, România a redevenit, după o scurtă aventură în lumea scrisului şi cititului, o redută a spusului, un simbol al puhoiului verbal. Toată lumea vorbeşte în draci. Invitaţiile la dialog eşuează în interminabile derapaje monologate iar încercările de revenire la el reanimă corul babilonic. Acutele domină, iar gravele, adevărate horcăieli de porci în vremea ignatului, punctează disperarea. Toţi sunt încântaţi să se audă vorbind chiar dacă rămân permanent la stadiul vocalizei nereuşind o dată măcar să şi emită sunetele armonice care încântă urechea, aţâţă mintea şi încălzesc spiritul. Condiţia intelectuală a românului s-a deteriorat aproape iremediabil: toţi epigonii pamfletarilor de azi şi menestrelilor de ieri de la curtea PCR-ului au devenit modele ale discursului articulat, logic şi coerent după cum berze cu picioare lungi, cioc puternic şi cap cât a mai rămas material, au devenit modele de succes şi exemple de mame, soţii, amante, politicieni, comunicatori, critici a tot ce a fost, este sau va fi diferit de specia lor, specialiste în de toate. Tânjeşti luni de zile după un citat fiindcă toţi se citează doar pe ei înşişi sau, în cazuri extreme, vreun prieten / duşman din aceeaşi categorie.

Dar poate că totul pregăteşte vremurile ce vor urma, când televizorul va avea şi opţiunea rezumat, care va realiza, la cerere, ideea principală a vorbăriei, dacă există vreuna, când computerul, care va scrie după dictare, va da formă corectă, concisă şi expresivă discursului pentru a putea fi printat şi citit de nostalgicii lecturii.

Deocamdată spaţiul public este dominat de televiziuni la care invitaţii nu se mai ascultă, vorbesc unii peste alţii fiindcă toţi au infinit mai multe de spus decât de ascultat, mai multe de transmis decât de învăţat, într-un limbaj deplorabil şi compromis.