Era odată, ca de nenumărate ori altădată, o familie alcătuită din patru membri. Părinţii, care până-n '89 fuseseră decari ( 10 clase ), ajunseseră, în anul de graţie, 2010, aşi, cu câte două facultăţi, trei masterate şi o jumătate de doctorat. Fiul cel mare biruise şi el o Bologna şi era aproape de finalizarea celui de al doilea masterat. Scăpase, cu ajutorul bunului Dumnezeu, transformat în aproape douăzeşicinci de mii de euro, de către tatăl său, scăpase de ce era mai greu. Devenea, încet dar sigur, al treilea as al familiei.
Şi totuşi, aveau o mare problemă din cauza celui mic, a celui care ar fi trebuit să fie cel cool ( de fapt era, dar cool de cap ).Problema era, mai exact, nu din cauza lui, ci din cauza ministrului cu nume predestinat, ca să spun aşa, să le pună funia de gât, cu bacul din anul ăsta. Băiatul terminase la liceu o secţie tare, cu multă matematică, numai ei, părinţii şi profesorii, ştiu cum şi în câţi ani, cu ce eforturi fizice ( câte transpiraţii reci ), intelectuale ( care, din păcate, nu prea erau de unde în familie ), emoţionale ( plânsete şi văicăreli ), psihice şi logoreice ( stătea mintea în loc când auzeai ce scoate din gură şi dădeai în bâlbâială ) şi, nu în ultimul rând ( cele mai simple, de fapt ), cele financiare ( meditaţii peste meditaţii şi cadouri cât încape ). Dar acum, după 1,20 la mate, la prima sesiune de bac, li se-ntunecă orizontul a sfârşit de lume. Apocalipsa le-a năvălit în spaţiul intim.Toate legăturile cu politicieni, cu persoane importante, nu spunem cine, din justiţie şi din administraţie, toate portbagajele burduşite, toate plicurile supraponderale, toate donaţiile la biserică, toate antenele, totul era zădărnicie.
O, deşertăciune a deşertăciunilor, totul e deşertăciune!!!
Unde sunt moşii şi strămoşii să vadă nenorocirea, unde este marele Ştefan, ctitorul, ca şi el, de locaşuri sfinte după fiecare victorie, să-i răzbune?.
Era atât de tulburat încât uită că voievodul stătea liniştit, ca un sfânt ce devenise, în calendarul ortodox.
La drept vorbind, când el, tatăl, asul aşilor de astăzi, nu luase examenul de admitere în liceu şi a terminat doar 10 clase, n-a fost o problemă deoarece părinţii săi aveau doar 7 clase. La fel şi în cazul soţiei sale. Ce-i dacă a terminat cea mai amărâtă secţie de la cea mai prăpădită şcoală agricolă? Şi părinţii ei aveau tot 7 clase, unul şi le completase chiar de curând, iar fraţii şi surorile făcuseră doar profesională, aşa că ea era eminenţa cenuşie a familiei. Dar acuma, lucrurile s-au schimbat, erau, cu excepţia nenorocitului ăstuia mic, nenorocit de Funeriu şi de camerele lui de supraveghere, ardele-ar focul ( cum spuneau, pe două voci, cele două bunici cu un total general de paisprezece clase ) erau o familie de titraţi, în pas apăsat spre recunoaştere academică, dac-or mai avea banii pentru ultima rată la doctorat şi universitatea se va ţine de cuvânt şi le va înmâna, aşa cum a promis, pe lângă certificate şi diplome, o insignă personalizată cu numele şi o poză ( bust, fireşte ) în care, în jurul gâtului să se vadă stetoscopul, ca să ştie toţi, şi cei care n-au acces la documentele personale, că şi-a luat doctoratul şi că în familie este şi un doctor. Nu-şi mai aducea prea bine aminte titlul lucrării sau cuprinsul ( domeniul parcă era comunicare sau, poate, management ) dar îşi amintea perfect introducerea în care stabilise costurile cu coordonatorul care-i fusese recomandat de către un prieten foarte bun, cămătar, soţul unei renumite judecătoare, fratele comandantului poliţiei judeţene şi cumnat cu prim procurorul judeţului care avea un frate recuperator, deosebit de respectat de toţi oamenii de afaceri..
Ş-apoi, ce ghinion! Nici unul din toţi universitarii pe care-i ştia să nu fie preşedinte de comisie la şcoala unde a dat bacul fiul cel mic.
Da, uite că-i ştia pe cei mari, însă nu se gândise niciodată la vreun amărât din inspectorat, că nu era mare lucru nici de ăia, se dădeau ei mari intelectuali dar pentru câteva sute de euro vindeau pe oricine. Ce, Iuda n-a fost intelectual şi l-a vândut pe Isus pentru câţiva arginţi? Amărâţii aştia au ajuns să trăiască tot pe spatele dascălilor. Au inventat tot felul de chestii aducătoare de ciupeli: mai multe inspecţii pentru grade ( pe care nu sunt capabili să le facă în termen, iar unii mai sadici nici nu le anunţă ca, nenorocitul de sclav de pe plantaţia Şcoala Românească, să simtă biciul lung şi muşcător al competenţei, inspecţii în care, atunci când vin, sunt primiţi cum se cuvine iar dacă nu există suspiciuni sau „omul e de încredere” se-alege şi cu o „mică atenţie”, aşa, să fie toată lumea mulţumită ), numiri în funţii de conducere după cum vrea muşchii lui de inspector/partid la guvernare, prin delegaţie ( Ce concurs?, ce lege? Păi dacă respecţi legea, organizezi concurs şi postul se ocupă cine-ţi mai ştie de frică, cine mai tremură de câte ori îl suni, cine-şi mai aduce aminte de toate sărbătorile mari şi de toate datoriile de peste an pe care le mai are? ), detaşări, o, sublimele detaşări, în interesul învăţământului, pe hârtie, în interesul inspectorului, de fapt ( unii, buni cotizanţi, stau în detaşări de foarte mulţi ani şi se ia şi de la cel detaşat şi de la cel care ocupă, anual postul detaşatului ). Unii, care nu mai au vreme de citit se-apucă să scrie şi, după ce-şi desăvârşesc operele, le trimit prin zonă spre a fi vândute şi, nu în ultimul rând, trebuie amintită marea afacere a calificării superioare, a cursurilor cu sau fără credite pe care toţi le fac pe bani europeni sau pe banii victimelor progresului intelectual.
Aici trebuie să intervin eu, naratorul, şi să relatez o legendă, zic eu, despre un inspector care, mi-a povestit cineva, a dat un test la finalul unei inspecţii Rodis, în care se cerea, la un moment dat, să pui în ordine, după importanţa lor, metodele moderne şi tradiţionale enumerate. La analiza de la final a ţinut să precizeze că numai un singur respondent a ales varianta corectă şi anume că toate metodele sunt la fel de importante. Profunda dezamăgire, vecină cu disperarea, le-a trecut tuturor doar când au aflat, chiar în momentul în care îşi scriau demisiile din învâţământ, că tânăra, care ştiuse răspunsul corect, făcuse cursuri cu stimabila şi mai dăduse testul o dată. „Cât de liniştiţi ne-am simţit că onoarea şcolii noastre a fost salvată”, a mărturisit bietul dascăl, desfigurat de emoţia amintirii unei asemenea greşeli din cariera sa, greşeală care, dacă ar fi ajuns în media care, în probleme de învăţământ, era hipercompetentă, aşa cum demonstrase de atâtea ori ( doar toţi trecuseră prin şcoală, n’est pas? ) ar fi aruncat o umbră veşnică asupra lor sau lui, dacă n-ar fi fost spre finalul carierei, i-ar fi distrus cu siguranţă viaţa. Şi tot în aceste vremuri, o altă inspectoare, care a simţit că se poate mânca o pâine cu miros de-a doua şansă luptă ca cinci-şase copii diagnosticaţi CES, care trec zilnic pe la şcoală, să aibă propria şcoală şi chiar să termine liceul. Poate-şi deschide o facultate finanţată tot atât de generos din bani publici / europeni şi-i înscrie şi la vreo două-trei masterate. Căci vorba cronicarului „nasc şi la ... oameni!”. Între noi fie vorba e aceeaşi care a desfiinţat fără să clipească o grupă de copii defavorizaţi, fiindcă, deşi erau înscrişi, nu frecventau regulat şi în nici un caz de la ora 8,30, mai ales în perioada iernii când îi căuta cu încăpăţânare onorabila, ci de pe la 9 – 9,30 când catadicsea să-l aducă mică-sa şomeră sau fără ocupaţie care se lupta noapte de noapte cu programele tv şi dimineaţa cu somnul şi leneveala prin pat.
„Binecuvântată fie Romania, ţărişoara noastră, care pe vremea lui Ceauşescu ne-a dat locuri de muncă şi locuinţe, celor harnici şi proşti pe bani, celorlalţi, moca iar pe vremea ăstora, ne-a dat şcoală multă pe bani puţini şi pe învăţătură mai puţină, care ne-a permis tuturor să muncim după posibilităţi ( chiar ca-n comunism ) şi să avem după necesităţi ( tot aşa ), ţară în care se spune zilnic, pe cinci – şase canale că se moare de foame dar se-arată românii morţi pe autostrăzile europene, pe şoselele sau trotuarele din ţară, sinucigaşii din gelozie etc., ţară în care se trăieşte din alocaţia copiilor dar nu se renunţă la cafea şi ţigară pe principiul că dacă nici astea nu le mai am, atunci ce dracu mai am de la viaţă ( e clar că numai viciile contează, nu? ), ţară în care o elevă de clasa a IX-a i se plânge mamei că e singura virgină din clasă ( cât e adevăr şi cât American Beauty (= paradă), nu vom şti niciodată ), ţară în care elevi de 13-14 ani fumează, beau ( nu bere sau vin ci whisky, vodcă sau coniac ) şi fac sex. Aştept victoria supremă a copilului asupra adultului când toate cele de mai sus vor fi făcute de elevii dintr-a treia şi a patra. Şi, în ritmul de azi, se va întâmpla foarte curând...
Mi se va spune că la fel se întâmplă şi în alte părţi. Dar de ce trebuie să se întâmple şi la noi numai lucrurile rele din alte părţi?. E clar că Romania nu va putea să-şi cumpere mână de lucru calificată mai ieftină decât cea din ţară, aşa cum fac ţările bogate. Şi-atunci ce facem? Lucrăm afară pentru a putea plăti asistenţă de proastă calitate pentru copiii, părinţii, rudele, prietenii noştri sau pentru a le cumpăra diplome în ideea că oricum învaţă din mers?”
Astfel de probleme avea naratorul care aflase lucrurile astea şi multe altele pe care le-a trecut sub părtinitoare discreţie din cauza lipsei de discernământ a cititorului de pe mioriticele meleaguri, care confunda realitatea cu ficţiunea, credinţa cu biserica, învăţământul cu educaţia, prozatorul cu poetul, genul liric cu textul în versuri, autorul cu naratorul şi situaţia dramatică / drama personajului cu textul / genul dramatic. Şi totuşi, voce de cuvânt a textului epic, naratorul promite să revină cu toate roadele imaginarului său epic ce decantează până la esenţa pură realitatea rococo a zilelor noastre, dacă autorul îl va delega fără să-i schimbe cumva statutul în narator personaj sau martor, să revină, aşadar, după a doua sesiune de bac, când, dacă rămân parametrii din prima, ritualurile de-nmormântare se vor muta prin campusurile universitare şi bocitoarele vor spăla cu lacrimi televizoarele !
Şi-am încălecat pe-o căpşună ...
Şi gândiţi-vă!... Ce-i adevăr şi ce-i minciună ?...
