SLALOM PRINTRE SPERANŢE 7

Am trăit cu multă mândrie, o viaţă aproape, ideea demnităţii poporului român care şi-a apărat cu vitejie glia strămoşească atacată de duşmani, deşi, uneori, dacă nu de cele mai multe ori, s-a întâmplat s-o şi încaseze. Şi aş fi murit, probabil, cu acest sentiment hiperbolizat de trecerea anilor. Dar am sărit în democraţie şi creierul, tot el, nenorocitul, a început să stabilească legături, să caute informaţii, să interpreteze, să schimbe ierarhii să treacă la scheme micro şi să facă generalizări. Iar rezultatul, un dezastru. Povestea de sus devenea, la scară micro, următoarea:

Vecinii mei, mult mai mari, mai puternici şi mai dotaţi pentru manifestări în forţă, săreau gardul de câte ori aveau chef şi îmi luau din curte ce doreau. Îi priveam enervat din casă şi îi înjuram, dar lor nici nu le păsa. Încet, încet au rupt gardul şi au început să treacă prin curtea mea ca prin a lor, silindu-mă, adeseori, să fug în casă. Într-o zi au rupt uşa, au luat ce şi-au dorit din casă şi au plecat. Veneau din ce în ce mai des şi luau tot ce doreau iar când le-am spus, în final, că nu mai am nimic, mi-au tras o bătaie soră cu moartea, încât am zăcut câteva săptămâni. M-am dus la vecinul din spate, căruia i se întâmplase acelaşi lucru, să facem o alianţă. Am făcut-o dar am început să luăm bătaie împreună.

 Mai aveam o singură şansă. M-am apucat să notez întâmplările şi de fiecare dată când,vizitatorul nedorit, pleca plictisit, împreună cu cei care-l însoţeau, fără să se atingă de mine, notam că am ieşit învingător, în ciuda numărului mare de invadatori. Când îmi dădea doar câteva iar eu îl înjuram în gând sau mormăind nedesluşit, notam că lupta s-a terminat indecis, cu pierderi de ambele părţi iar când mă bătea de mă rupea, în vreme ce însoţitorii săi priveau plictisiţi, notam că am suferit o înfrângere nemeritată, fiind copleşit numeric.

După mulţi ani de la mutarea vecinilor, nepoţii mei au găsit însemnările mele şi le citeau cu mândrie, seară de seară, în vreme ce mă priveau cu tot mai multă admiraţie, spunând că ei n-ar fi niciodată în stare de astfel de fapte.

Dar eu sunt fericit că am scris o pagină de istorie măreaţă şi le pot oferi nepoţilor şi strănepoţilor mei un model de urmat, de care să fie mândri.

Şi deodată, am avut parte de o revelaţie: Am înţeles de ce nu se mai dă doi bani pe educaţie, cultură, şcoală. Fiindcă toate acestea ar stimula creierul şi, uite ce s-ar putea întâmpla. Istoria a fost scrisă în vremea celor fără şcoală pentru cei fără şcoală, deoarece nu contează câţi ani stai în şcoală ci cu ce rămâi din acei ani.