VERSURI 2

Văzând arsura prin geamurile lor termopan vecinii înfricoşaţi au sunat la smurd

echipajul s-a chinuit îndelungată vreme cu descarcerarea umbrei

din ceaşca rece cu fundul gol

presărat cu scrumul dorinţei mele de-atâta vreme, sine die, amânate

şi dusă la spitalul de arşi a fost curăţată cu grijă

pregătită pentru o urgentă grefă de umbră

de la donatorii voluntari ce se dovedeau rând pe rând incompatibili

 – nu  corespundea densitatea

alteori transparenţa

capacitatea de contragere ori de expansiune

adică elasticitatea –

numai tu n-ai fost printre cei dispuşi să renunţe

la surplusul de umbră făcută pământului

degeaba tu rămâneai umbra mea dintotdeauna

singura compatibilă

cu noi înşine.

ROMÂNIA NEAGRĂ...-N CERUL GURII 3

Dacă, de ceva timp, societatea românească mă îngrijora, în ultima vreme, mă sperie. Mă sperie pentru că nu se poate lua nici o decizie la nivel guvernamental fără a fi contestată cu vehemenţă. Mă sperie pentru că orice contestaţie duce la retragerea sau anularea deciziei. Nu pot trăi într-o ţară în care un grup de cetăţeni, oricare ar fi ei, îşi pot impune voinţa în faţa unui guvern ce reprezintă, democratic, majoritatea cetăţenilor care, prin vot, l-a mandatat şi îi susţine acţiunea. Contestarea, a doua zi după alegeri, a legitimităţii este o formă de terorism politic sau, în termeni româneşti, de hărţuire haiducească: ardem ogoarele, otrăvim fântânile. Mă sperie pentru că jocul democratic nu este interpretat de profesionişti ci de amatorii Cântării României, mă sperie pentru că regizorul, scenografii, scenariştii şi chiar spectatorii îşi schimbă permanent rolurile, redesenează decorurile şi rescriu scenariile cu o viteză ameţitoare, făcând ca totul să devină o mostră de amatorism. Mă sperie pentru că nu sunt combătute idei, nu sunt amendate comportamente, nu sunt discutate principii ci sunt atacate persoane, indivizi cu drepturi egale cu ale atacatorilor, totul sub pretextul geniului de pamfletar, nu şi al asumării consecinţelor care, între noi fie vorba, au dus la cercetarea de către poliţie, confiscarea ziarului şi închisoare vreme de un an pentru Arghezi. Dar de, aceea era în vremea democraţiei nu a dictaturii din zilele noaste, nu-i aşa?

Teatrul clasic a ajuns astăzi un teatru forum, schimbat din mers şi jucat de publicul-actor. Nu e nimic rău în asta dacă cei implicaţi ar şti despre ce este vorba şi despre responsabilitatea pe care o implică jocul, cu-atât mai mult cu cât felul acesta de spectacol este socotit teatrul celor oprimaţi. Cum însă la noi se compromite orice idee, oricât de nobilă ar fi, oprimaţi se pretind mai ales cei care n-au fost niciodată în această situaţie.

VERSURI 1

Pe străzile înfundate ale copilăriei mele pierdute

şi buzunarele găurite ale uniformei de elev

rătăceşte umbra ta sfidătoare 

prin parcuri cu şolduri mlădioase îmbiind la şoapte languroase

ori priviri pierdute a pagubă

e cerul toamnei ca visul erotic întrerupt de focuri de armă

cu iepuri speriaţi rupând pământul

şi cearcăne privite în oglinda cafelei aburind

a plictiseală de înger lungit sub pomul re-cunoşterii vinovate

sorb doar o gură umbra mea îi ia locul

şi strădania repetată de-a goli ceaşca uşor ciobită

devine zadarnică

cafeaua îmi încălzeşte pântecele umbra-mi se lăfăie-n ceaşcă

privirea ta o mai caută 
scrumul se presară pe umbra

arsă de jarul ţigării abandonate

GÂNDURI 5

 După comportamentul de astăzi al aleşilor şi numiţilor acestora, al vechilor funcţionari cu contracte beton şi obiceiuri sfinte, care-şi câştigă în instanţă dreptul de a fi incompetenţi, corupţi sau nesimţiţi, chiar dacă, uneori, li se desface contractul de muncă pentru unul din motivele amintite, atât de cunoscutul vers bacovian ar trebui să devină „O, ţară sfântă, plină de humor”, ţară în care ritualurile de înmormântare şi punerea crucilor cât încă împricinatul e viu şi nici măcar în comă, au ajuns îndeletniciri normale şi necesare doar fiindcă cioclilor li se pare că nările lor, năclăite cu aroma putrefacţiei, simt deja miros de mort. Sau poate că e încă reminiscenţa comportamentului barbar când, la gropile comune, alături de morţi, erau aruncaţi de-a valma şi unii încă vii.

Deşi se încearcă din răsputeri inocularea ideii că învăţământul românesc este un câmp de luptă în care zac de-a valma trupurile însângerate ale combatanţilor, toţi luptând cu duşmanul comun, competenţa specifică, şi care a devenit un fel de hidră căreia îi tai unul din capete şi-i cresc altele trei în loc, de fapt el seamănă mai mult cu Povestea unui om leneş, în care, înmuierea posmagilor, adică reducerea materiei, n-ar rezolva problema după cum nici mila şi pomana ( sfântul cinci şi promovarea clasei ) n-a rezolvat-o, beneficiarul continuându-şi liniştit drumul spre spânzurătoare ( eşecul în viaţă: incompetenţă – şomaj – văicăreală ).

Noroc numai că hei-rup-ismul socialist a dat mâna cu rentabilitatea economică a capitalismului şi sectorul neproductiv, care este învăţământul, s-a trezit pus la zid şi executat cu foc automat. Cine dă buzna în sistem are senzaţia că a nimerit în laboratoarele celor mai mari universităţi din lume unde experienţele şi studiile cele mai sofisticate ale avangardei educaţiei sunt puse în aplicare: se monitorizează absenţele, se urmăreşte evoluţia / involuţia şi se alcătuiesc planuri de recuperare, se fac pregătiri şi se aplică simulări ale examenelor naţionale, se fac recensăminte, unii mai ocoşi fac vizite la domiciliu, se fixează program săptămânal pentru întâlnirile cu părinţii, se organizează cursuri de tot felul ( gratuite sau plătite ), profesorii scriu şi publică articole în reviste de specialitate sau cărţi sofisticate, etc. Chiar şi cei mai puţin pregătiţi sau talentaţi găsesc de cuviinţă că trebuie să-şi dea cu părerea sau să-şi etaleze platitudinile pe bloguri personale deşi, ca şi în cazul primilor, nu citesc ceea ce scriu sau, de cele mai multe ori, nici ei n-ar citi ce scriu dacă ar fi fost scris de altcineva. Şi pentru toate astea şi multe altele credeţi că se alocă vreun ban? Nici gând. Totul se face din convingere, cu dăruire, cu orgoliu şi, fireşte, mândrie patriotică ( locală şi naţională )!!!

Ipocrizia supraponderală a comportamentului, justificat prin formulări de genul „trebuie să facem hârtiile că astea se cer, cu restul mai vedem noi” în loc să se spună invers „n-avem nevoie de hârtii fiindcă ne facem treaba şi faptele sunt clare”, nu poate fi decât oglinda unor spirite schilodite care acceptă orice, ba mai pun şi ceva deasupra de fiecare dată, fiindcă dacă nu e de-o grevă ( singura luptă pe care sunt capabili s-o ducă fiindcă e la comun şi apoi se şi pot primi banii recuperându-se, implicit, şi orele pierdute prin aducerea educabililor la cursuri în zilele lor libere ), atunci ideea luptei pe cont propriu rămâne un coşmar.

Am cunoscut pe cineva care toată viaţa şi-a dorit funcţii şi poziţie socială iar când, în sfârşit, a ajuns cel mai insignifiant şef, un fel de hârtie igienică într-o toaletă publică, n-a fost capabil să ia nici o hotărâre fără invocarea / acordul şefului superior, rămânând, de fapt, în aceeaşi poziţie pentru care se născuse, cea dintre dosul obedient  şi mâna care-l şterge.

Când se-ntâmplă ca astfel de oameni să fie parte la decizii sau la coordonarea reformei din învăţământul românesc, vă daţi seama ce iese.

În rest, parcă, toate sunt mai proaste decât le-am lăsat data trecută!

SĂNĂTATE !

Un cuvânt, o urare,  un tic, o obsesie... e suma disperării locuitorilor unei ţări în care se mănâncă din copilărie când, ce, cum şi cât se poate, se bea din prima adolescenţă cam tot la fel, şi se trăieşte o viaţă cu teroarea că te-ai putea îmbolnăvi. Şi că, dacă te îmbolnăveşti, ai pus-o, vorba românului, de mămăligă. Atunci abia începe calvarul. Fiindcă începe aventura cu vizita la medicul de familie, la medicul specialist, prin spitale, şi,o dată cu ele, umilinţele, banii cheltuiţi, etc., etc.

Acestea sunt adevăratele motive pentru care pe locul întâi în dorinţele românilor este, detaşat, SĂNĂTATEA. Groaza de ceea ce ţi se-ntâmplă după ce ţi-ai pierdut sănătatea îi face să nu dorească ceea ce-şi doresc toţi oamenii din lumea normală: succes, fericire, bunăstare, prieteni, iubire... Toţi oamenii se pot îmbolnăvi la un moment dat dar spitalele au fost create pentru a le oferi servicii impecabile iar medicii şi asistentele nu te buzunăresc nicăieri. Serviciul medical este un act normal nu o experienţă traumatizantă.

Aşadar, nu boala îl sperie cu adevărat pe fiecare dintre cei care nu-şi doresc decât sănătate, ci mizeria şi cheltuiala suportată pentru tratarea ei. Rămâne o singură supapă spre demnitate dar ea pare a fi controlată încă de o societate incapabilă ( nu contează motivele ) de a respecta dreptul individului asupra propriei vieţi atunci când ea devine insuportabilă suferinţă.