Dacă, de ceva
timp, societatea românească mă îngrijora, în ultima vreme, mă sperie. Mă sperie
pentru că nu se poate lua nici o decizie la nivel guvernamental fără a fi
contestată cu vehemenţă. Mă sperie pentru că orice contestaţie duce la
retragerea sau anularea deciziei. Nu pot trăi într-o ţară în care un grup de
cetăţeni, oricare ar fi ei, îşi pot impune voinţa în faţa unui guvern ce
reprezintă, democratic, majoritatea cetăţenilor care, prin vot, l-a mandatat şi
îi susţine acţiunea. Contestarea, a doua zi după alegeri, a legitimităţii este o
formă de terorism politic sau, în termeni româneşti, de hărţuire haiducească:
ardem ogoarele, otrăvim fântânile. Mă sperie pentru că jocul democratic nu este
interpretat de profesionişti ci de amatorii Cântării României, mă sperie pentru
că regizorul, scenografii, scenariştii şi chiar spectatorii îşi schimbă
permanent rolurile, redesenează decorurile şi rescriu scenariile cu o viteză
ameţitoare, făcând ca totul să devină o mostră de amatorism. Mă sperie pentru
că nu sunt combătute idei, nu sunt amendate comportamente, nu sunt discutate
principii ci sunt atacate persoane, indivizi cu drepturi egale cu ale
atacatorilor, totul sub pretextul geniului
de pamfletar, nu şi al asumării consecinţelor care, între noi fie vorba, au
dus la cercetarea de către poliţie, confiscarea ziarului şi închisoare vreme de
un an pentru Arghezi. Dar de, aceea era în vremea democraţiei nu a dictaturii
din zilele noaste, nu-i aşa?
Teatrul clasic a
ajuns astăzi un teatru forum, schimbat din mers şi jucat de publicul-actor. Nu e
nimic rău în asta dacă cei implicaţi ar şti despre ce este vorba şi despre
responsabilitatea pe care o implică jocul, cu-atât mai mult cu cât felul acesta
de spectacol este socotit teatrul celor oprimaţi. Cum însă la noi se compromite
orice idee, oricât de nobilă ar fi, oprimaţi se pretind mai ales cei care n-au
fost niciodată în această situaţie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu