GÂNDURI 5

 După comportamentul de astăzi al aleşilor şi numiţilor acestora, al vechilor funcţionari cu contracte beton şi obiceiuri sfinte, care-şi câştigă în instanţă dreptul de a fi incompetenţi, corupţi sau nesimţiţi, chiar dacă, uneori, li se desface contractul de muncă pentru unul din motivele amintite, atât de cunoscutul vers bacovian ar trebui să devină „O, ţară sfântă, plină de humor”, ţară în care ritualurile de înmormântare şi punerea crucilor cât încă împricinatul e viu şi nici măcar în comă, au ajuns îndeletniciri normale şi necesare doar fiindcă cioclilor li se pare că nările lor, năclăite cu aroma putrefacţiei, simt deja miros de mort. Sau poate că e încă reminiscenţa comportamentului barbar când, la gropile comune, alături de morţi, erau aruncaţi de-a valma şi unii încă vii.

Deşi se încearcă din răsputeri inocularea ideii că învăţământul românesc este un câmp de luptă în care zac de-a valma trupurile însângerate ale combatanţilor, toţi luptând cu duşmanul comun, competenţa specifică, şi care a devenit un fel de hidră căreia îi tai unul din capete şi-i cresc altele trei în loc, de fapt el seamănă mai mult cu Povestea unui om leneş, în care, înmuierea posmagilor, adică reducerea materiei, n-ar rezolva problema după cum nici mila şi pomana ( sfântul cinci şi promovarea clasei ) n-a rezolvat-o, beneficiarul continuându-şi liniştit drumul spre spânzurătoare ( eşecul în viaţă: incompetenţă – şomaj – văicăreală ).

Noroc numai că hei-rup-ismul socialist a dat mâna cu rentabilitatea economică a capitalismului şi sectorul neproductiv, care este învăţământul, s-a trezit pus la zid şi executat cu foc automat. Cine dă buzna în sistem are senzaţia că a nimerit în laboratoarele celor mai mari universităţi din lume unde experienţele şi studiile cele mai sofisticate ale avangardei educaţiei sunt puse în aplicare: se monitorizează absenţele, se urmăreşte evoluţia / involuţia şi se alcătuiesc planuri de recuperare, se fac pregătiri şi se aplică simulări ale examenelor naţionale, se fac recensăminte, unii mai ocoşi fac vizite la domiciliu, se fixează program săptămânal pentru întâlnirile cu părinţii, se organizează cursuri de tot felul ( gratuite sau plătite ), profesorii scriu şi publică articole în reviste de specialitate sau cărţi sofisticate, etc. Chiar şi cei mai puţin pregătiţi sau talentaţi găsesc de cuviinţă că trebuie să-şi dea cu părerea sau să-şi etaleze platitudinile pe bloguri personale deşi, ca şi în cazul primilor, nu citesc ceea ce scriu sau, de cele mai multe ori, nici ei n-ar citi ce scriu dacă ar fi fost scris de altcineva. Şi pentru toate astea şi multe altele credeţi că se alocă vreun ban? Nici gând. Totul se face din convingere, cu dăruire, cu orgoliu şi, fireşte, mândrie patriotică ( locală şi naţională )!!!

Ipocrizia supraponderală a comportamentului, justificat prin formulări de genul „trebuie să facem hârtiile că astea se cer, cu restul mai vedem noi” în loc să se spună invers „n-avem nevoie de hârtii fiindcă ne facem treaba şi faptele sunt clare”, nu poate fi decât oglinda unor spirite schilodite care acceptă orice, ba mai pun şi ceva deasupra de fiecare dată, fiindcă dacă nu e de-o grevă ( singura luptă pe care sunt capabili s-o ducă fiindcă e la comun şi apoi se şi pot primi banii recuperându-se, implicit, şi orele pierdute prin aducerea educabililor la cursuri în zilele lor libere ), atunci ideea luptei pe cont propriu rămâne un coşmar.

Am cunoscut pe cineva care toată viaţa şi-a dorit funcţii şi poziţie socială iar când, în sfârşit, a ajuns cel mai insignifiant şef, un fel de hârtie igienică într-o toaletă publică, n-a fost capabil să ia nici o hotărâre fără invocarea / acordul şefului superior, rămânând, de fapt, în aceeaşi poziţie pentru care se născuse, cea dintre dosul obedient  şi mâna care-l şterge.

Când se-ntâmplă ca astfel de oameni să fie parte la decizii sau la coordonarea reformei din învăţământul românesc, vă daţi seama ce iese.

În rest, parcă, toate sunt mai proaste decât le-am lăsat data trecută!