spre locul
în care se-mparte veşnicia,
rămânând
uneori mult prea departe
iar
alteori suflându-ţi în ceafă...
În
fiecare dimineaţă soarele îţi râde în faţă
şi umbra
ta mi-acoperă sufletul
pentru o
jumătate de viaţă.
Când
soarele ne bate pe creştet
fiecare se
scufundă în propria-i umbră...
Întotdeauna
însă
la
asfinţit
când
umbra mea ar putea
să-ţi răscolească
liniştea nopţii
tu
faci
popas
la umbra
viselor tale...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu