SLALOM PRINTRE SPERANŢE 2

         E-atâta suficienţă şi-atâta siguranţă de sine în fiecare individ încât învăţătura a devenit o noţiune superfluă. Se pare că ideea cultivării respectului de sine, promovată cu atâta insistenţă de noul val de psihologi, a dat, în sfârşit, rezultate. Au mai rămas câţiva naivi care n-au putut renunţa la principii, victime sigure şi indivizi nedemni de vreo urmă de consideraţie.

Ceea ce e totuşi fascinant şi înduioşător e felul în care aceste persoane

continuă să-şi trăiască visul angelic în circumstanţe dominate de coşmaruri. În educaţie, ca peste tot, se pot face fel de fel de clasificări: după principii, după pregătire, după activitate, după trecut, după vârstă, după empatie, după obedienţă, după gregaritate, după orgolii, după ambiţii, după opţiuni, după simţul ridicolului sau al umorului, după cinste, după concesii, după exigenţă, după creativitate, după modele, etc., etc., după dorinţa, uneori morbidă, de a fi şef şi, după simţul banului...

          Ar fi ceva de lucru pentru a descoperi dominantele fiecărui individ şi a-l îndruma în direcţia potrivită, încă din timpul şcolii !?. Mult prea des, refrenul să ne trăim viaţa se-aude la vârste din ce în ce mai fragede. Şi-această atitudine, susţinută financiar de tot mai mulţi părinţi care uită să le formeze copiilor ideea că obiectele (maşini, carnete de conducere, ţoale, telefoane, etc.) nu sunt trofee, aşa cum le percep ei, creează adevăraţi dictatori, convinşi că li se cuvine totul. Această grabă de a-şi trăi viaţa până la 18-20 de ani, presupune şi convingerea că după, se trăieşte moartea ?. Altfel nu s-ar putea justifica atitudinea din ce în ce mai categorică şi mai violent exprimată împotriva şcolii, a ideii de educaţie formală şi a educatorilor.

Senzaţia este că tot mai mulţi educabili trag cortina, izolând o lume care le refuză celorlalţi accesul.