Poate că exprimările mele lasă
impresia unei permanente nemulţumiri sau a unei veşnice văicăreli. Sub nici o
formă nu doresc asta deoarece n-am nici intenţia nici competenţa să-i judec pe
alţii ori să-i reprofilez după chipul
şi asemănarea mea. Şi asta pentru că o lume cu indivizi asemănători până la
identitate ar fi plictisitoare pentru ceilalţi şi ucigătoare pentru mine care
aş fi nevoit să mă văd în zeci de exemplare când, de fapt, am vizavi de mine suficient
de multe nemulţumiri, fiindcă numai faţă de propria persoană pot manifesta
astfel de atitudine, depinzând doar de mine estomparea sau eliminarea cauzelor
ce le produc. Revenind, ceea ce doresc să exprim este uimire, uimirea de a
descoperi că oamenii ori nu înţeleg, ori refuză să respecte normele minimale,
religioase şi morale, ce le-ar face, cu adevărat, viaţa mai simplă şi,
implicit, mai frumoasă.
Sunt aşadar uimit, în primul rând, de
prăpastia permanentă, din universul românesc, între vorbe şi fapte. Sunt uimit
de nevinovăţia angelică afişată de toţi infractorii văzuţi de toată lumea,
chiar dacă nu întotdeauna dovediţi. Sunt uimit de lăcomia nelimitată a celor
mai mulţi, de la politicieni la medici şi de la judecători la poliţişti. Sunt uimit
de fariseismul, superioritatea şi fundamentalismul afişat al clerului, de la
popa de cartier la ierarhi. Sunt uimit de lejeritatea cu care vulgaritatea e
prezentată drept normalitate şi degradarea umană drept virtute, cum măscăricii
sunt luaţi drept exotici şi damele de companie drept mame/femei-model. Sunt
uimit de nepăsarea ori inocenţa alegătorului şi de lipsa de scrupule a
candidatului sau alesului. Sunt uimit de tot ceea ce nu se încadrează în
standardul de civilizaţie şi comportament al unui cetăţean al lumii din
mileniul trei.
Până la urmă, uimirea împărtăşită şi celorlalţi
este o formă de participare la viaţa cetăţii, o formă de responsabilitate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu