E mort în ochii tăi, azi, chipul meu
Şi cât de viu era, nu prea demult
Când fără vorbe, chiar de n-ai fi
vrut,
Îmi arătai că simţi ce simt şi eu.
Dar, uite-aşa, sub marele dezmăţ
Al frunzelor căzute-n scursa toamnă
Cu voci şoptite parcă ne condamnă
Şi eu şi tu, ades, am colindat
Prin spaţii fără limită şi sens
Unde iubirea mai făcea condens
Umplând cerul cu pofte şi păcat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu