SLALOM PRINTRE SPERANŢE 3

Romania neagră-n ...cerul gurii s-a-nroşit în obrăjori !

Ne-au trebuit 22 de ani ca România să redevină, pe faţă, ceea ce, în toată această vreme, a negat: socialistă. Pentru asta a fost nevoie să se deschidă graniţele, să se călătorească prin occident, să aderăm la UE, să intrăm în NATO, să se facă avere licită ori nu, să se înşiruie diplome universitare, masterate şi doctorate, să se repatrieze disidenţii şi să slujească turnătorilor dovediţi, să devină popii primari şi enoriaşii alegători, să aflăm că apărătorii ceauşeştilor erau şi turnătorii cei mai oneşti şi, nu în ultimul rând, să vedem cum poporului nu-i pasă de gunoaiele umane de acum şi de altădată ci este măcinat de o singură durere: foamea. O foame ce urmează a fi potolită de cel mai cinstit guvern, de cea mai onestă guvernare şi de cel mai discret preşedinte. Pentru că, trebuie să recunoaştem, pe vremea cât erau în opoziţie, actualii i-au servit poporului lihnit, numai gogoşi, pregătite, dospite, coapte şi garnisite, numai în laboratoarele superdotate ale televiziunilor în care bucătarii de lux ai anilor 2000, loviţi de bolile bătrâneţii  îşi exersau logoreea şi fâsâiala înspre urechile ciulite de curiozitatea morbidă şi nările avide să inhaleze mirosurile pestilenţiale ce se revărsau cu generozitate, dincolo de ecrane. Cât de lipsit de respect pentru inteligenţa minimă a tuturor românilor poate fi cineva care, se comportă procustian, lungind sau scurtând, după propriul interes, un interes individual sau de grup, niciodată majoritar sau naţional deşi poporul şi ţara sunt invocate permanent. E vorba însă de invocarea poporului de fideli şi ţarii de obedienţi. Şi-această atitudine de total dispreţ faţă de inteligenţă şi de bun simţ este profund comunistă chiar dacă ne convine sau nu. Miniştrii guvernează din studiori de televiziune mai mult decât din birouri, se luptă cu cetăţenii care nu sunt de partea lor, îşi apără infractorii cu aceeaşi forţă cu care i-au îndemnat la infracţiune, cei care vor să respecte legea sau s-o aplice sunt duşmani aserviţi intereselor străine, vinovaţi de situaţia ţării sunt tot ceilalţi, înlăturaţii, marile puteri să-şi vadă de-ale lor, etc.

Stăm la masă lor, într-o mână cu farfuria întinsă spre ei, să ne mai dea ceva, în vreme ce, cu cealaltă mână batem cu pumnul în masă iar cu picioarele, pe sub masă, le dăm la gioale. În momentul ăsta, şi numai din cauza politicienilor, noi nu dăm occidentului decât resurse şi mână de lucru ieftină. Ce pretenţii putem avea?

VERSURI 17

Până-n ’89 aveam impresia că sunt actor

într-un film cu tâmpiţi despre ei înşişi

cu durere acceptând

ceea ce regizorul, care-o fi fost acela,

ne cerea.

Au trecut ceva ani,

lumea aceea părea uitată 

sau doar o simplă secvenţă

a memoriei,

dar în zilele astea,

parcă toţi tâmpiţii din lume s-au strâns

la o-mbătare de putere

şi, sub falduri tricoloare,

vorbeşte fiecare în limba lui,

fără nicio regulă gramaticală,

de topică sau de pronunţie

încât abia se mai înţeleg

pe sine.

Ameninţările şi violenţele

răbufnesc din ADN-ul lor de comunişti

neînfricaţi

ce n-au nevoie de sfaturi

şi amestec

în  treburili interni...

O, doamne,

prezentul nostru

e un trecut continuu...

                 

SNOAVE 4

           Întors acasă, după o vreme petrecută la Bucureşti, Ion îi povesteşte prietenului Gheorghe cum a fost şi ce-a văzut acolo.

-         Am fost la zoo, măi Gheo!

-         La zoo, ce-i aia zoo ?

-         Măi, e-un hotar mare pe care-s tot felu' de grajduri şi cuşti, pentru tot felu’, da’ tot felu’ de animale şî păsări... de n-ai văzt tu de când eşti d-alea... !

-         Ş-apăi ce-ai văzt tu acolo de io n-am văzt?

-         Am văzt zebre. Tu ştii ce-s alea zebre? Habar n-ai! Ai văzt tu, în viaţa ta, o zebră ?

-         Măi, drept să-ţi spui, nu ştiu, că n-am văzt şî nici n-am auzât. Da’ cum îi aia?

-         Mă, tu ştii calu’... no, i ca un cal numa’ că are gâtu’ mai scurt şî-i albă cu dungi negre pe ea, ori neagră cu dungi albe, nu poci să-ţ spui chear egzact.

-         Du-te, mă, nu mai spune! Şî, mai zî, ce-ai mai văzt ?

-         Am văzt girafa.

-         Da’ aia cum îi?

-         Mă, tu ştii calu'.

-         Il ştiu.

-         No, îi ca calu’ numa’ că are chicioarele de dinainte mai lungi şî un gât lung, lung, de mâncă frunze din vârfu' copacului.

-         Mă, aşa ceva nu să există, nu să poate!

-         Ba să poate şi-i chiar aşa cum ţ-am zâs ş-am mai văzt ceva, am văzt cangur.

-         Da’ ăla ce minune mai îi ?

-         Mă, tu ştii calu’!

-   Îl ştiu, mă, cum nu ? 

-   No, cum să-ţ zâc, ăla, canguru’, nu samănă deloc, da’ deloc cu calu’!

PĂRERI 10

          Ceea ce ni se-ntâmplă de ceva vreme depăşeşte cu mult posibilităţile de înţelegere ale unui om normal, dornic să poată savura aroma plăcută a democraţiei, să respecte şi să i se respecte drepturile de cetăţean egal şi de acelaşi rang atât cu aleşii cât şi cu numiţii, indiferent de opţiunile alegătorilor.

          O democraţie este validă atunci când toleranţa există nu doar la nivel declarativ, când compromisul este o artă şi nu un obicei prost, când fiecărui cetăţean i se respectă opiniile dar când majorităţii i se respectă statutul de majoritate şi minoritatea îşi asumă situaţia minoritară şi acceptă tot ce decurge de aici cu atât mai mult cu cât principiile sunt stabilite dintotdeauna şi definesc democraţia. Din nefericire, ieşiţi dintr-o lume care mima democraţia şi puşi în situaţia de o respecta, de a ne-o asuma fiecare pentru interesul tuturor, vedem cât de incompatibilă este o anumită formă de educaţie cu democraţia. Oameni formaţi într-o lume autoritară ( vocea, palma, pumnul, tonul, ierarhia măsluită, acţiunea discreţionară a legii, anularea principiilor, instaurarea ideii că adevărul este o formă individuală de percepţie şi alte tâmpenii de acest fel ), încearcă zadarnic să mimeze democraţia autentică. Aud susţinându-se nişte aberaţii ce depăşesc imaginarul ficţional de către nişte indivizi pe care până mai ieri îi credeam absolut respectabili. Este incredibil cât de uşor se năruie o imagine, cât de uşor se reinventează Babilonul, ce repede se distruge comunicarea... Revăd imaginea odiseică a legării de catarg şi înfundării urechilor cu ceară pentru a nu fi ademeniţi de sirene.

Este absolut inexplicabil cum, atunci când nu-ţi convine ceva, te faci că nu înţelegi ce ţi s-a spus. E un comportament infantil, de-un infantilism ce frizează debilitatea mintală. Manipularea nu mai este un mijloc ci un scop al existenţei unora dintre cei din jurul nostru. Miza jocului este distrugerea partenerilor de concurs, nu sportivitatea întrecerii. Declaraţiile devin halucinante şi orice asumare a unei cifre, nu este altceva decât o ipocrizie şi infatuare fără suport credibil cu atât mai mult cu cât cifra nu reprezintă suportul legal pentru un astfel de comportament.

Imaginea căruţei pline, plecată într-o anumită direcţie, condusă de un individ pe care majoritatea celor treji l-au desemnat ( după certuri îndelungi şi acuze reciproce ) birjar, ca apoi, dincolo de jumătatea drumului, obosiţi, frânţi de drumul prost, de caii nărăvaşi care răspund tot mai greu dificultăţilor şi ameţiţi de ofertele celor care s-au opus, să dea vina, pentru tot ce li se întâmplă, numai pe birjarul care-i apostrofa din când în când şi pe care vor să-l arunce din căruţă, această imagine e mai degrabă a unei liote de ţigani nomazi decât emblema unui popor european.

Dar pare-se că direcţia noastră nu e spre europenizare ci spre zarzulizare, într-o ţară în care, fiecare zarzuli ( = cocoş ), cocoţat pe grămada sa de gunoi, îşi cântă propriu-i cântec ce, deşi aduce a deşteptare, e, mai degrabă, obişnuita cârâială de nemulţumire.

GÂNDURI 8

După ’89, împărţirea averii statului socialist ( adică a noastră, a tuturor ), ba chiar şi-a unor cetăţeni oneşti cărora li se confiscase în vremea comunismului şi cărora nu se intenţiona restituirea, a fost obiectivul principal. Se asigura astfel apărarea noii puteri. Cine nu doreşte sau nu apără o putere ce-ţi dovedeşte cu vorbe şi fapte că duşmanii lor sunt şi duşmanii tăi pentru că te-au furat ( pe tine şi ţara) în timp ce ei îţi dau, sacrificându-se pentru tine şi pentru patrie?

Nu pot pricepe cum oameni care vorbesc azi cu admiraţie despre Ceauşescu, care a restituit tot împrumutul României cu sacrificiile pe care le ştim cu toţii ( mâncare puţină şi de slabă calitate, cotă de gaz, curent întrerupt zilnic, o Dacie la cinci  ani, cotă de benzină, cotă de ulei, zahăr şi făină, roşii, ardei, castraveţi - doar vara, portocale de 2-3 ori pe an, banane o dată la cinci ani dacă erai norocos, haine jenante, toate celelalte numai în paginile revistelor străine, dacă aveai cunoscuţi care îţi mai lăsau câte una, etc. ), îi acuză pe cei care, reducând salariile bugetarilor pentru a evita o situaţie dificilă, dacă nu colapsul, ne-au făcut să renunţăm pe o perioadă determinată la sucuri, bere, ceva ţigări pe zi, oarece fructe exotice, oarece ieşiri pe la terase, câteva mese prin localuri, alte câteva mizilicuri, nimic esenţial..., dar, mare deranj, motiv de catastrofe, ce mai... Foştii fani ai lui Ceauşescu şi ai socialismului multilateral dezvoltat se dau cu capul de pereţi de greu ce-o duc, nu-i aşa ?!? Au dat toţi buzna în mediul privat pentru a nu muri de foame şi-a rămas sistemul bugetar fără personal !!

Ceilalţi, întotdeauna, aveau alte soluţii.

Poate că ni s-ar fi potrivit mai bine soluţia sud-coreană, cea în care, în timpul crizei, cetăţenii s-au aliniat la coadă să-şi predea bijuteriile pentru a-şi ajuta statul. Parcă-i şi văd pe politicienii noştri, primii la coadă, cu kilogramele de bijuterii din declaraţiile de avere, în pungi de plastic, pregătiţi să le doneze... Norocul meu e că doar îmi imaginez, fiindcă, în realitate, dacă acţiunea confiscării, nu a donării, s-ar pune în practică, toţi şi-ar trimite la înaintare soţiile şi soacrele care ar blestema, ar înjura, ar lovi cu papucii în forţele de ordine, s-ar tăvăli urlând din toţii bojocii: hoţii !!!, hoţilor !!!, ne lăsaţi să murim de foame !!!

Soluţia dragă tuturor e însă aceea în care societatea civilă purcede la astfel de acte de sacrificiu, de bunăvoie, şi, donând bijuterii şi bani, să lase totul la dispoziţia politicienilor şi guvernanţilor care ştiu foarte bine ce să facă şi să nu li se mai ceară niciodată să dea socoteală despre modul în care au folosit fondurile ( aşa cum s-a întâmplat cu fondul Libertatea, cu cotizaţiile de la sindicat sau cum se va întâmpla cu fondurile din sănătate sau de pensie, etc. ).

O singură deviză determină acţiunile: „Omu’ nostru, alesu’ nostru !”