PĂRERI 10

          Ceea ce ni se-ntâmplă de ceva vreme depăşeşte cu mult posibilităţile de înţelegere ale unui om normal, dornic să poată savura aroma plăcută a democraţiei, să respecte şi să i se respecte drepturile de cetăţean egal şi de acelaşi rang atât cu aleşii cât şi cu numiţii, indiferent de opţiunile alegătorilor.

          O democraţie este validă atunci când toleranţa există nu doar la nivel declarativ, când compromisul este o artă şi nu un obicei prost, când fiecărui cetăţean i se respectă opiniile dar când majorităţii i se respectă statutul de majoritate şi minoritatea îşi asumă situaţia minoritară şi acceptă tot ce decurge de aici cu atât mai mult cu cât principiile sunt stabilite dintotdeauna şi definesc democraţia. Din nefericire, ieşiţi dintr-o lume care mima democraţia şi puşi în situaţia de o respecta, de a ne-o asuma fiecare pentru interesul tuturor, vedem cât de incompatibilă este o anumită formă de educaţie cu democraţia. Oameni formaţi într-o lume autoritară ( vocea, palma, pumnul, tonul, ierarhia măsluită, acţiunea discreţionară a legii, anularea principiilor, instaurarea ideii că adevărul este o formă individuală de percepţie şi alte tâmpenii de acest fel ), încearcă zadarnic să mimeze democraţia autentică. Aud susţinându-se nişte aberaţii ce depăşesc imaginarul ficţional de către nişte indivizi pe care până mai ieri îi credeam absolut respectabili. Este incredibil cât de uşor se năruie o imagine, cât de uşor se reinventează Babilonul, ce repede se distruge comunicarea... Revăd imaginea odiseică a legării de catarg şi înfundării urechilor cu ceară pentru a nu fi ademeniţi de sirene.

Este absolut inexplicabil cum, atunci când nu-ţi convine ceva, te faci că nu înţelegi ce ţi s-a spus. E un comportament infantil, de-un infantilism ce frizează debilitatea mintală. Manipularea nu mai este un mijloc ci un scop al existenţei unora dintre cei din jurul nostru. Miza jocului este distrugerea partenerilor de concurs, nu sportivitatea întrecerii. Declaraţiile devin halucinante şi orice asumare a unei cifre, nu este altceva decât o ipocrizie şi infatuare fără suport credibil cu atât mai mult cu cât cifra nu reprezintă suportul legal pentru un astfel de comportament.

Imaginea căruţei pline, plecată într-o anumită direcţie, condusă de un individ pe care majoritatea celor treji l-au desemnat ( după certuri îndelungi şi acuze reciproce ) birjar, ca apoi, dincolo de jumătatea drumului, obosiţi, frânţi de drumul prost, de caii nărăvaşi care răspund tot mai greu dificultăţilor şi ameţiţi de ofertele celor care s-au opus, să dea vina, pentru tot ce li se întâmplă, numai pe birjarul care-i apostrofa din când în când şi pe care vor să-l arunce din căruţă, această imagine e mai degrabă a unei liote de ţigani nomazi decât emblema unui popor european.

Dar pare-se că direcţia noastră nu e spre europenizare ci spre zarzulizare, într-o ţară în care, fiecare zarzuli ( = cocoş ), cocoţat pe grămada sa de gunoi, îşi cântă propriu-i cântec ce, deşi aduce a deşteptare, e, mai degrabă, obişnuita cârâială de nemulţumire.