GÂNDURI 8

După ’89, împărţirea averii statului socialist ( adică a noastră, a tuturor ), ba chiar şi-a unor cetăţeni oneşti cărora li se confiscase în vremea comunismului şi cărora nu se intenţiona restituirea, a fost obiectivul principal. Se asigura astfel apărarea noii puteri. Cine nu doreşte sau nu apără o putere ce-ţi dovedeşte cu vorbe şi fapte că duşmanii lor sunt şi duşmanii tăi pentru că te-au furat ( pe tine şi ţara) în timp ce ei îţi dau, sacrificându-se pentru tine şi pentru patrie?

Nu pot pricepe cum oameni care vorbesc azi cu admiraţie despre Ceauşescu, care a restituit tot împrumutul României cu sacrificiile pe care le ştim cu toţii ( mâncare puţină şi de slabă calitate, cotă de gaz, curent întrerupt zilnic, o Dacie la cinci  ani, cotă de benzină, cotă de ulei, zahăr şi făină, roşii, ardei, castraveţi - doar vara, portocale de 2-3 ori pe an, banane o dată la cinci ani dacă erai norocos, haine jenante, toate celelalte numai în paginile revistelor străine, dacă aveai cunoscuţi care îţi mai lăsau câte una, etc. ), îi acuză pe cei care, reducând salariile bugetarilor pentru a evita o situaţie dificilă, dacă nu colapsul, ne-au făcut să renunţăm pe o perioadă determinată la sucuri, bere, ceva ţigări pe zi, oarece fructe exotice, oarece ieşiri pe la terase, câteva mese prin localuri, alte câteva mizilicuri, nimic esenţial..., dar, mare deranj, motiv de catastrofe, ce mai... Foştii fani ai lui Ceauşescu şi ai socialismului multilateral dezvoltat se dau cu capul de pereţi de greu ce-o duc, nu-i aşa ?!? Au dat toţi buzna în mediul privat pentru a nu muri de foame şi-a rămas sistemul bugetar fără personal !!

Ceilalţi, întotdeauna, aveau alte soluţii.

Poate că ni s-ar fi potrivit mai bine soluţia sud-coreană, cea în care, în timpul crizei, cetăţenii s-au aliniat la coadă să-şi predea bijuteriile pentru a-şi ajuta statul. Parcă-i şi văd pe politicienii noştri, primii la coadă, cu kilogramele de bijuterii din declaraţiile de avere, în pungi de plastic, pregătiţi să le doneze... Norocul meu e că doar îmi imaginez, fiindcă, în realitate, dacă acţiunea confiscării, nu a donării, s-ar pune în practică, toţi şi-ar trimite la înaintare soţiile şi soacrele care ar blestema, ar înjura, ar lovi cu papucii în forţele de ordine, s-ar tăvăli urlând din toţii bojocii: hoţii !!!, hoţilor !!!, ne lăsaţi să murim de foame !!!

Soluţia dragă tuturor e însă aceea în care societatea civilă purcede la astfel de acte de sacrificiu, de bunăvoie, şi, donând bijuterii şi bani, să lase totul la dispoziţia politicienilor şi guvernanţilor care ştiu foarte bine ce să facă şi să nu li se mai ceară niciodată să dea socoteală despre modul în care au folosit fondurile ( aşa cum s-a întâmplat cu fondul Libertatea, cu cotizaţiile de la sindicat sau cum se va întâmpla cu fondurile din sănătate sau de pensie, etc. ).

O singură deviză determină acţiunile: „Omu’ nostru, alesu’ nostru !”