VERSURI 17

Până-n ’89 aveam impresia că sunt actor

într-un film cu tâmpiţi despre ei înşişi

cu durere acceptând

ceea ce regizorul, care-o fi fost acela,

ne cerea.

Au trecut ceva ani,

lumea aceea părea uitată 

sau doar o simplă secvenţă

a memoriei,

dar în zilele astea,

parcă toţi tâmpiţii din lume s-au strâns

la o-mbătare de putere

şi, sub falduri tricoloare,

vorbeşte fiecare în limba lui,

fără nicio regulă gramaticală,

de topică sau de pronunţie

încât abia se mai înţeleg

pe sine.

Ameninţările şi violenţele

răbufnesc din ADN-ul lor de comunişti

neînfricaţi

ce n-au nevoie de sfaturi

şi amestec

în  treburili interni...

O, doamne,

prezentul nostru

e un trecut continuu...