BALADA NIMICULUI

Nimic nu pare-atâta de aproape

ca vorba care-ţi mângâie timpanul

când se transformă gândurile-n şoapte

cadenţa lor să-ţi tulbure aleanul,

nimic, atâta de real, nu pare      

ca zecile de clipe condensate

în amintiri răzleţe şi sumare

sub pleoape grele,-nlăcrimate,

nimic, atât de ireal, nu pare

ca naşterea şi moartea-nşiruite

la capetele firului din care

destinul croşetează doar ispite,

nimic nu pare-atâta de departe

ca gestul vag al primului sărut

ce, viaţa, cu o alta ţi-o împarte

şi, tot ce-i azi, cu clipa ce-a trecut,

nimic nu pare-atâta de prezent

echidistant şi rece, de cleştar,

ca gestul meu, senil dar consecvent,

acelaşi fir de-al despica-n zadar.

GÂNDURI 20

Există la popoarele primitive o anumită băţoşenie ilustrată prin atitudinea de tipul: eu am dreptul de a spune tuturor ce gândesc despre ei şi ce trebuie să facă dar nimeni n-are dreptul de a-mi spune mie ce este bine ori ce să fac.

Să fim serioşi! Aşa-numita umilinţă la care a fost supusă biserica ortodoxă în vremea comunismului este o poveste, dacă ne referim la ierarhi şi la popi, fiindcă ei, ca şi acum, erau aliaţii obedienţi ai puterii, într-o treime sumbră, deloc sfântă: partidul-securitatea-biserica, iar cei umiliţi au fost, ca întotdeauna, credincioşii, enoriaşii naivi şi creduli ( în majoritate moşi, babe şi nepoţi ). Umilinţa s-a exercitat doar asupra celor care, dincolo de apartenenţa oficială, încercau să păstreze buna creştere şi tradiţia familiei creştine, nepervertite de mareea comunistă, atee şi de aruncarea în oceanul proletariatului.

Se pare că experienţa comunistă nu reprezintă nimic în memoria colectivă a slujbaşilor bisericii, atitudinea lor fiind una mai degrabă lucrativă decât una spirituală. Ei pot da sfaturi, pot refuza serviciile specifice meseriei, dar nu acceptă compromisuri, de fapt nimic altceva decât contemporaneizare, o sincronizare la vremea în care trăim. Din păcate, n-au reuşit să treacă de mentalitatea interbelică vizavi de relaţia cu o lume din ce în ce mai nepăsătoare, mai dornică de independenţă şi mai individualistă. Singura schimbare este că au redevenit partenerii, cu drepturi depline, ai puterii faţă de care nu mai sunt nevoiţi să manifeste obedienţa de altădată, dar trăiesc din plin sub comanda lui a avea şi nu sub aura lui a fi.

BALADA OMULUI KIETSCH

Sunt marele maestru ajuns la vamă

şi-i tulbură pe toţi creaţia mea,

nu bănuiesc că stă ascuns în ea

doar prostul gust, captiv, acolo,-n ramă.

Extaziaţi şi fără glas ei sunt

de-obiectele ce le-oglindesc viaţa,

emfatic, trupu’-mpodobind cu arta

mercantilismului mărunt,

dar nu-i ce cred, e chiar fiinţa lor

la suprafaţă scoasă prin podoabe

căci, îngâmfarea, de fiinţe snoabe,

am potolit-o-atâta de uşor...

Maestrul Kietsch aşa gândea

pe braţe, de admiratori, purtat

în vreme ce, artistu’-adevărat

cu mâna tremurândă, mai nota:

cu-a ta mândrie, omule, tot scazi,

din scurta viaţă, ieftine plăceri

ca, din aroma mierii de mai ieri,

să ai eternitatea siropului de azi.

CU DRICUL PE ARĂTURĂ

Ţinutul în care trăim e năucitor de cinic, e locul în care sub însemnul tradiţiei au loc manifestări ale spectaculosului sinistru. E un tărâm în care, din nenorocire, e mai profitabil să mori decât să trăieşti, unde cultul morţii e lipsit de minima decenţă ce ar trebui să însoţească un eveniment pe cât de intim, pe atât de discret. Stingerea este, pentru toţi, o întâmplare nefericită care te lasă în beznă. Provocată de furtună, de vânt, de ploaie sau, pur şi simplu, de epuizarea oxigenului ori terminarea fitilului ea este identică şi pentru om şi pentru lumânare. Oamenii spun că i s-au gătat zilele şi pare cât se poate de normal. Fiindcă totul e contabilizat undeva, de cineva. Faptul că tu o percepi ca pe o apropiere a sfârşitului iar ceilalţi îl constată, nu le dă dreptul să se amestece în intimitatea ei. Trebuie să rămână simpli constatatori cărora li se permite participarea, în funcţie de dorinţa celui dus ori a familiei.

Probabil că ar trebui să se instituie o substanţială taxă de participare la înmormântări pentru a mai stopa grotescul spectacolului oferit. Dar teamă mi-e că, atunci, snobismul i-ar determina pe cei cu bani, după bunul obicei strămoşesc al divizării combinat cu moda grupărilor elitiste, să-şi formeze o castă a celor care, singuri, au dreptul de a participa sau de a permite participarea la cortegiile funebre.

     * a o lua pe arătură este sinonim cu a bate câmpii, a devia, a te abate de la subiect, de la normalitate. Observăm, din păcate, cu toţii, în jurul nostru, stări de acest fel tot mai dese, mai greu de controlat şi de explicat. Să fie blestemul locului, să fie blestemul libertăţii, să fie blestemul cultului religios ori al educaţiei precare? Poate toate, poate niciunul, poate câte puţin din fiecare. Vom şti, oare, vreodată?

INSCENĂRI POLITICE

Un tată, cu copilul de trei-patru ani de mână, trece pe roşu. O mamă se culcă cu profu’ de matematică pentru a-şi salva copilul de o ruşinoasă corigenţă ( nu-i vorba, s-ar fi culcat şi altfel ). Un preşedinte de comisie vinde examene. Un părinte îi dă copilului ceva mărunţiş pentru a-şi cumpăra bacul. Un poliţist ia şpagă pentru a nu lua, unui şofer, carnetul. O judecătoare ia mită fiindcă n-a rezistat presiunii de a-i fi permanent ameninţată familia. Un jurnalist n-a publicat o anchetă şi a fost recompensat cu generozitate. Un medic a luat plicul deşi pacientul a murit după câteva zile. Un popă a confiscat religia, a făcut hoteluri prin mănăstiri şi dă binecuvântări cui vrea şi afurisenii oricui. Un politician şi-a cumpărat locul şi vrea să-şi recupereze investiţia. Un papă-lapte ajuns în frunte se crede Dumnezeu şi se închină doar la el însuşi.

.................................................................................................................

Nimeni nu recunoaşte nimic, susţin că nu sunt ei aceia, dar toţi sunt sătui de ţara în care trăiesc.

We don't need no education 3

Nu cele întâmplate, sporadic, la bacul 2013, sunt îngrijorătoare, ci felul în care a eşuat rezolvarea problemelor, într-un mod tipic, nici măcar nu-i mai pot spune românesc deoarece e pur dâmboviţean. Cu siguranţă, ca structură, temperament, educaţie, transilvănenii, în majoritatea lor, nu fac parte ( sau cel puţin, până la proba contrarie, îmi place să cred asta ) din acest peisaj. Sigur că orice societate funcţionează pe principiul vaselor comunicante, nivelul reglându-se automat, dar, cred, există încă vreo câteva supape cu unic sens ce nu permit returul sau unele vase sunt înfundate fiindcă egalizarea nu se produce, încă, instantaneu. Interesant este că acest sistem al vaselor comunicante funcţionează numai în cazul lucrurilor rele. Şi unul dintre cele mai rele este nerespectarea principiilor şi implicit, a legilor. O societate ce refuză şi îşi refuză funcţionarea conform unor principii este o societate primitivă, pe cale de disoluţie. La noi tradiţia se pierde în negura istoriei când, nemulţumiţi de domnul care tocmai îşi cumpărase tronul, boierii intriganţi şi manipulatori îi pregătesc mazilirea cumpărându-i omului lor domnia. Şi tot aşa, într-o succesiune ameţitoare de domni şi divane domneşti. Faţă de aceste manifestări, trebuie s-o recunoaştem, Transilvania era foarte departe.

Toate astea mi-au năvălit în minte văzând scenele epopeice ale luptei eroice ale mamelor voluntare şi posesive, ale taţilor războinici ori ale bunicilor trecuţi prin bătăliile la baionetă cu cincinalele comuniste şi combaterea capitalismului prin şedinţele de partid ( adică toată suflarea de la cel cu ţâţa-n gură pân’ la cel cu barbă sură ), cu câţiva tablagii inofensivi care veniseră să îndeplinească ordinul de a-i duce pe bieţii copii ( de fapt toţi majori şi, cu siguranţă, posesori de permise de conducere ) la poliţie pentru declaraţii în legătură cu cele întâmplate la examen ( o situaţie absolut normală într-o lume normală, dar nu la noi ). Şi, colac peste pupăză, în toiul acestei revolte, chiar emanaţia procuraturii în politică, însuşi simbolul legalităţii şi al competenţei supreme iese şi îndeamnă la nesupunere, subminând autoritatea pe care o reprezintă la cel mai înalt nivel. Instinctul dâmboviţean a dat de pământ iarăşi cu raţiunea europeană fiindcă zbirii au bătut în retragere şi, oare pentru a câta oară, constatăm caragialian: Domnule, Dumnezeul nostru este poporul: box populi, box dei.

A ştiut el, Budai Deleanu, ce va urma când a susţinut că prin eroii epopeii sale să înţeleg ş'alţii carii tocma aşa au făcut şi fac. În rest, totul e o simplă problemă de perspectivă.