Există la
popoarele primitive o anumită băţoşenie ilustrată prin atitudinea de tipul: eu am dreptul de a spune tuturor ce gândesc
despre ei şi ce trebuie să facă dar nimeni n-are dreptul de a-mi spune mie ce
este bine ori ce să fac.
Să fim serioşi!
Aşa-numita umilinţă la care a fost
supusă biserica ortodoxă în vremea comunismului este o poveste, dacă ne referim
la ierarhi şi la popi, fiindcă ei, ca şi acum, erau aliaţii obedienţi ai puterii,
într-o treime sumbră, deloc sfântă: partidul-securitatea-biserica, iar cei
umiliţi au fost, ca întotdeauna, credincioşii, enoriaşii naivi şi creduli ( în
majoritate moşi, babe şi nepoţi ). Umilinţa s-a exercitat doar asupra celor
care, dincolo de apartenenţa oficială, încercau să păstreze buna creştere şi
tradiţia familiei creştine, nepervertite de mareea comunistă, atee şi de
aruncarea în oceanul proletariatului.
Se pare că
experienţa comunistă nu reprezintă nimic în memoria colectivă a slujbaşilor
bisericii, atitudinea lor fiind una mai degrabă lucrativă decât una spirituală.
Ei pot da sfaturi, pot refuza serviciile specifice meseriei, dar nu acceptă compromisuri, de fapt nimic altceva
decât contemporaneizare, o sincronizare la vremea în care trăim. Din păcate,
n-au reuşit să treacă de mentalitatea interbelică vizavi de relaţia cu o lume din
ce în ce mai nepăsătoare, mai dornică de independenţă şi mai individualistă.
Singura schimbare este că au redevenit partenerii, cu drepturi depline, ai puterii
faţă de care nu mai sunt nevoiţi să manifeste obedienţa de altădată, dar
trăiesc din plin sub comanda lui a avea
şi nu sub aura lui a fi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu