We don't need no education 3

Nu cele întâmplate, sporadic, la bacul 2013, sunt îngrijorătoare, ci felul în care a eşuat rezolvarea problemelor, într-un mod tipic, nici măcar nu-i mai pot spune românesc deoarece e pur dâmboviţean. Cu siguranţă, ca structură, temperament, educaţie, transilvănenii, în majoritatea lor, nu fac parte ( sau cel puţin, până la proba contrarie, îmi place să cred asta ) din acest peisaj. Sigur că orice societate funcţionează pe principiul vaselor comunicante, nivelul reglându-se automat, dar, cred, există încă vreo câteva supape cu unic sens ce nu permit returul sau unele vase sunt înfundate fiindcă egalizarea nu se produce, încă, instantaneu. Interesant este că acest sistem al vaselor comunicante funcţionează numai în cazul lucrurilor rele. Şi unul dintre cele mai rele este nerespectarea principiilor şi implicit, a legilor. O societate ce refuză şi îşi refuză funcţionarea conform unor principii este o societate primitivă, pe cale de disoluţie. La noi tradiţia se pierde în negura istoriei când, nemulţumiţi de domnul care tocmai îşi cumpărase tronul, boierii intriganţi şi manipulatori îi pregătesc mazilirea cumpărându-i omului lor domnia. Şi tot aşa, într-o succesiune ameţitoare de domni şi divane domneşti. Faţă de aceste manifestări, trebuie s-o recunoaştem, Transilvania era foarte departe.

Toate astea mi-au năvălit în minte văzând scenele epopeice ale luptei eroice ale mamelor voluntare şi posesive, ale taţilor războinici ori ale bunicilor trecuţi prin bătăliile la baionetă cu cincinalele comuniste şi combaterea capitalismului prin şedinţele de partid ( adică toată suflarea de la cel cu ţâţa-n gură pân’ la cel cu barbă sură ), cu câţiva tablagii inofensivi care veniseră să îndeplinească ordinul de a-i duce pe bieţii copii ( de fapt toţi majori şi, cu siguranţă, posesori de permise de conducere ) la poliţie pentru declaraţii în legătură cu cele întâmplate la examen ( o situaţie absolut normală într-o lume normală, dar nu la noi ). Şi, colac peste pupăză, în toiul acestei revolte, chiar emanaţia procuraturii în politică, însuşi simbolul legalităţii şi al competenţei supreme iese şi îndeamnă la nesupunere, subminând autoritatea pe care o reprezintă la cel mai înalt nivel. Instinctul dâmboviţean a dat de pământ iarăşi cu raţiunea europeană fiindcă zbirii au bătut în retragere şi, oare pentru a câta oară, constatăm caragialian: Domnule, Dumnezeul nostru este poporul: box populi, box dei.

A ştiut el, Budai Deleanu, ce va urma când a susţinut că prin eroii epopeii sale să înţeleg ş'alţii carii tocma aşa au făcut şi fac. În rest, totul e o simplă problemă de perspectivă.