Ţinutul în care trăim e năucitor de
cinic, e locul în care sub însemnul tradiţiei
au loc manifestări ale spectaculosului sinistru. E un tărâm în care, din
nenorocire, e mai profitabil să mori decât să trăieşti, unde cultul morţii e lipsit
de minima decenţă ce ar trebui să însoţească un eveniment pe cât de intim, pe
atât de discret. Stingerea este, pentru toţi, o întâmplare nefericită care te
lasă în beznă. Provocată de furtună, de vânt, de ploaie sau, pur şi simplu, de
epuizarea oxigenului ori terminarea fitilului ea este identică şi pentru om şi
pentru lumânare. Oamenii spun că i s-au
gătat zilele şi pare cât se poate de normal. Fiindcă totul e contabilizat
undeva, de cineva. Faptul că tu o percepi ca pe o apropiere a sfârşitului iar
ceilalţi îl constată, nu le dă dreptul să se amestece în intimitatea ei.
Trebuie să rămână simpli constatatori cărora li se permite participarea, în
funcţie de dorinţa celui dus ori a familiei.
Probabil că ar trebui să se instituie
o substanţială taxă de participare la înmormântări pentru a mai stopa grotescul
spectacolului oferit. Dar teamă mi-e că, atunci, snobismul i-ar determina pe
cei cu bani, după bunul obicei strămoşesc al divizării combinat cu moda
grupărilor elitiste, să-şi formeze o castă a celor care, singuri, au dreptul de
a participa sau de a permite participarea la cortegiile funebre.
*
a o lua pe arătură este sinonim cu a
bate câmpii, a devia, a te abate de la subiect, de la normalitate.
Observăm, din păcate, cu toţii, în jurul nostru, stări de acest fel tot mai
dese, mai greu de controlat şi de explicat. Să fie blestemul locului, să fie
blestemul libertăţii, să fie blestemul cultului religios ori al educaţiei
precare? Poate toate, poate niciunul, poate câte puţin din fiecare. Vom şti, oare,
vreodată?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu