Atitudinea unui preşedinte
de filială PSD care şi-a dat demisia spunând că nu înţelege cum oamenii nu l-au
votat pe reprezentantul lor deşi li s-au alocat cele mai mari fonduri din
ultimii ani, mi se pare pe de o parte corectă ( demisia ), pe de alta stupefiantă
( mirarea ). Cum să nu pricepi că nu poţi face două lucruri nedemne faţă de
condiţia umană: să cumperi comunităţi ( chiar dacă indivizi mai poţi ) şi să
restricţionezi ori să obstrucţionezi drepturile comunităţilor. Fiindcă altfel
ar fi dat bani tuturor, proporţional cu nevoile urgente, indiferent de
opţiunile politice locale ( primari şi consilieri locali şi judeţeni ) arătând
astfel, ca premier, că-l interesează ţara, nu numai votanţii direcţi care,
oricum erau, tradiţional, ai săi. Astfel i-ar fi putut atrage şi pe ceilalţi
care ar fi văzut că nu se face discriminare pe simpatii politice. Oricum
contractele erau obţinute tot de ai lor, dar lucrările intrau în portofoliul
tuturor. Pe de altă parte, obstrucţionând dreptul la vot al celor din afara
ţării îi faci pe oameni şi mai porniţi împotriva ta şi le obligi şi familiile sau
rudele rămase acasă şi care beneficiază de ajutor din partea celor plecaţi, să
se întoarcă împotiva ta. Dar se pare că vizitele de iluminare de pe la moaşte
şi de pe la patriarhie, au fost mai mult de întunecare sau poate că, unde e
întuneric veşnic, nici Dumnezeu nu prea are ce face. Ori, Doamne fereşte, n-o
fi ortodoxismul religia preferată a Domnului ? Cunoscând cu toţii firea duală a
candidatului ( cetăţean şi politician, premier şi parlamentar, unificator şi
intolerant cu oponenţii percepuţi ca „băsiştii”, socialist dar de dreapta, fost
pionier şi UTC-ist dar curat de comunism, mare „român” liber cugetător ca urmaş
al lui iliescu şi pupător de moaşte sau adulmecător de tămâie prin apropiere în
grad de tata-socru, etc., etc., nu m-am mirat când, pe marele român, pacifist
şi unificator în cunoscutul stil dâmboviţean, l-am auzit afirmând că aceasta a
fost voinţa poporului dar m-am mirat că, pe marele creştin ortodox, nu l-am
auzit spunând că aceasta a fost voia sau pedeapsa lui Dumnezeu pentru aroganţă,
minciună, făţărnicie şi altele pe care le-a demonstrat din plin în această
campanie.
Dacă ar fi-nţeles cu
adevărat condiţia de român (auto)exilat, nu din spirit de aventură ci din
nevoia supravieţuirii sau din disperarea corupţiei şi mârlăniei oferite de
politicieni, s-ar fi grăbit să înzecească numărul secţiilor de votare din
străinătate tocmai pentru ca nu cumva vreun român să apară în lumină proastă în
afara ţării ( şi asta era singura situaţie care depindea în totalitate de el ),
în vreme ce trâmbiţata condiţie de creştin ar fi trebuit să-l îndemne nu la
„debăsificare” ci la o atitudine de reconciliere nu numai declarată ci şi
asumată prin fapte „îi primesc şi pe băsişti cu bucurie”, după exemplul
creştinesc al Mântuitorului „lăsaţi copiii să vină la mine” ( atâta vreme cân
preşedintele mai este perceput ca un tătuc ocrotitor al tuturor ), numai
că cel care se bucura că el şi ai lui, prin toate mijloacele, i-au „psd-izat”
sau „pontificat” pe unii, alţii n-ar fi avut dreptul, influenţaţi sau prin
oţiune personală, să se „băsifice”.
Sigur că faţă de această
atitudine de tip înger vs drac, rai vs
iad, ortodox vs. păgân, etc., promovată de unul, atitudinea tolerantă şi
civilizată de tipul „nu împotriva sau în continuarea ci altceva
decât a fost până acum”, oferită de celălalt, nu putea fi decât aducătoare de reuşită,
evidenţiind, încă o dată că nu atât familia cât meseria ne marchează existenţa.
Statutul de tată, de părinte al lui Ponta a fost total umbrit de cel de fost
procuror pentru care exită vinovat şi nevinovat, în vreme ce instinctul patern
a lui Iohannis a rămas nu numai nealterat ci a fost sporit de statutul său de
dascăl autentic, răbdător, creator, civilizat, capabil să gândească şi să-i
propună unui popor cu o democraţie adolescentină, capricioasă şi tulbure, altceva
chiar cu riscul de a pierde, de a nu-i fi înţeleasă şi acceptată oferta. Poate
că acceptarea ofertei sale este şi un semn al dorinţei de maturizare, de
aşezare a societăţii în democraţia autentică în care valoarea supremă să
redevină individul, omul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu