SNOAVE...

1.

Ion şi Maricica, ea moldoveancă, el ardelean, căsatoriţi de câţiva ani, se opresc, în drumul lor spre Spania, la un hotel din Austria. Pe la zece seara, Maricica iese din cameră şi, deşi trec mai multe ore, nu se mai întoarce. Ion se duce să o caute. Întreabă la recepţie şi i se spune că la un etaj superior la camera X era cazat renumitul actor Antonio B. şi toate femeile din hotel erau plecate să ceară autografe.

- M-am dus şi eu, îi povesteşte Ion prietenului său, Gheorghe, dar pe hol era linişte. Bat încet la uşă. Nimic. Mai bat o dată şi uşa se deschide şi apare el, cu bustul gol, cu părul negru, lucrat, plin de muşchi, frumos, ce mai!...  Şi, în cameră, o văd pe Maricica, ieşind din baie, goală, cu sânii lăsaţi, cu celulită pe şolduri, cu picioarele cam groase şi cam scurte...Măi, şi-aşa mi-o fost de ruşine de omul ăla, de nu-ţi pot spune!

GÂNDURI 2

Nici nu ştiu cum şi când s-a mai trecut o lună...folosesc reflexivul fiindcă refuz să recunosc efectul trecerii asupra mea. Rămâne problema timpului să se treacă pe sine peste sine dar eu îi refuz trecerea şi, implicit, urmele asupra mea.

Lui Septembrie îi voi dedica 12 elegii şi, desigur, alte păreri, gânduri, comentarii...

DEMONI 1

             Câţiva demoni ne bântuie asiduu existenţa şi, cred, au ajuns în zestrea noastră genetică, astfel încât un simplu proces de demonizare, fie el şi profund, implicând adâncurile fiinţei supuse unui astfel de proces, rămâne superfluu. Doar intervenţia ingineriei genetice ar mai putea salva ceva şi, probabil, viitorul va fi decis în acest mod.

          S-ar trece, fără-ndoială, de la simpla intervenţie chirurgicală ( coasta lui Adam, deşi mă îndoiesc că ar fi fost eficientă dacă n-ar fi fost dublată de puţină clonare şi de o minimă operaţie de schimbare de sex ), la intervenţia în „cip”-ul uman. Asta, într-adevăr, ar confirma teoria new-age, potrivit căreia era următoare, cea a Vărsătorului, ar face trecerea dinspre a avea înspre a fi, dinspre starea cumulativă ( am mâini / picioare / burtă / prieteni / casă / bani / avere / voce / un Dumnezeu / etc. ) spre cea integratoare ( sunt acesta / aceasta, cu toată fiinţa şi nefiinţa din Univers ), posesivul, pobabil, ar dispărea.

          Primul, aşadar, este demonul agoniselii. Verbalizată, hârciogăreala, ia forme halucinante: am nevoi, am lipsuri, am datorii... Suntem atât de dependenţi de „a avea” încât şi datoria o resimţim ca avere. Corolarul îl reprezintă expresiile „am o boală rară” sau „am o boală incurabilă” expresii absurde fiindcă, din nefericire, boala ne are pe noi, ea prosperă datorită nouă, ea ne macină  şi, probabil, ne de-fiinţează. Verbul „a avea” ar trebui folosit doar legat de integritatea trupească a fiinţei fiind un verb al materialităţii am / nu mai am deşi reprezentat matematic ar însemna -am / +am, iar blagian, vale / deal. Tendinţa nu este, din păcate, de nivelare, deci de echilibrare ci de, inevitabilă, malformare.

          Agoniseala se manifestă ca demon numai în momentul în care devii dependent de ea şi nici măcar nu mai conştientizezi că în timp ce tu ai mult mai mult decât e nevoie, alţii se sting pentru că nu pot să-şi asigure un minim necesar şi trebuie, neapărat, asociată cu risipa, cealaltă latură a dualităţii.

De la manea şi până la muzica folclorică kitsch, forme de mare succes, ambele, abordează, în „rafinatele versuri” ale textelor, tema agoniselii inutile, propagată de indivizi cu conturi grase în bănci, cu vile şi maşini supertari.

Se întrezăreşte astfel un alt demon – făţărnicia – despre care voi discuta altădată.

             

Haiku 12

Trecut prin Cuptor,

fructul e suflet de-acum...

Tu cel sacru, Ra ...

Poveste de var...

             Ă, asta-i!  După întâmplările din iarnă, cu dobermanii, pisicile şi renii, am devenit mai precaut în relaţia cu patrupedele, aducătoare, după cum am constatat pe propria-mi, şi nu numai, piele, de mari tulburări interioare şi, tangenţial, sociale. Şi-apoi căldura îmi inhiba oarecum funcţiile motrice şi creative stimulându-le, dar nu cu prea mare elan, pe cele recreative.

            Aşadar, vreau să trec la păsări şi...

            Mă opresc în piaţă, într-o zi şi rămân uimit de neastâmpărul şugubăţ al unui papagal multicolor, strâmtorat într-o colivie, ceea ce-l făcea să pară mult mai mare. Îl privesc, mă priveşte cu multă curiozitate înclinând capul spre dreapta, apoi spre stânga şi, când dau să plec mai departe, îl aud „ia-mă-acasă! ia-mă-acasă!”. Mă-ntorc, nu prea mă târgui, şi-l iau. Îl duc acasă, mă laud cu păţania, dar el, nimic. Nu mai scoate nici un sunet, e mut deşi săptămânile se scurg necruţător. Deziluzia îmi subminează entuziasmul iniţial şi, într-un gest suprem, îl împrumut unei prietene, dirigintă la clasa a X-a care-l duce în clasă pentru a mai umaniza puţin entuziasmul băieţilor care deveniseră, în ultima vreme, cam agresivi şi uşor vulgari, spunea ea. Sunt încântat de idee, dar şi uşor dezamăgit de muţenia previzibilă a coloratului meu amic de la care verba volant. Aştept zilnic veşti care să-mi infirme supoziţiile dar degeaba. După o săptămână mi se strecoară un email pe calculator şi-un sms pe mobil cu acelaşi conţinut: „părere de rău băieţii dat drumul papagalului după un schimb dur de înjurături şi vulgarităţi şi acesta n-a mai fost văzut...”

            Îmi cumpăr două perechi de porumbei albi, simbol clasic al păcii mele interioare şi al fericirii de circumstanţă din ziua căsătoriei la tinerii miri, indiferent de vârsta biologică. Lansarea porumbeilor în inimitabilul zbor columbesc de pe treptele bisericii ( în cel mai nenorocit caz ) sau de pe treptele catedralei ( de obicei, fiindcă, dacă tot nu ai parte de astfel de grandioase ceremonii decât de 5-6 ori în viaţă, măcar să fie cool ), după o ceremonie religioasă modestă, oficiată de cel puţin cinci-şase preoţi şi susţinută vocal de un cor mixt de vreo cincizeci de voci, s-a transformat dintr-un moft burghez, într-o sacră tradiţie. Fiecare pereche de hulubi stă în cuşca sa iar privirile mele nu contenesc să-l învăluie pe fiecare în aura binemeritată ceea ce mă transformă, temporar, într-un contemplativ, detaşat total de lumea de dincolo de ferestrele casei. Nu mă ţine însă mult şi, fiindcă rezistenţa mea la insistenţe se apropie de zero, accept - proastă decizie - să-i împrumut  vărului meu porumbeii pentru momentul, amintit deja, din cadrul căsătoriei cu, de altfel, o foarte bună prietenă. Vine ziua cu pricina, ia porumbeii ( pe toţi patru să fie mai ceva decât ceilalţi, fiecare să dea drumul unei perechi ) şi pleacă. Sărmanele păsări sunt ţinute vreo patru ore prin portbagajul maşinii, dar, la momentul potrivit, sunt în mâinile mirilor care le dau drumul în entuziasmul general. Două-trei bătăi de aripi şi...consternare generală. Porumbeii se uşurează, ca la o comandă, pictând costumul impecabil de mire, rochia unică de mireasă şi voalul vaporos, năruind speranţe şi declanşând lacrimi dar şi blesteme şi înjurături la adresa lor şi, fireşte, a mea. Apoi, duşi au fost şi n-au mai apărut nici la mine, nici în altă parte.

Fac o ultimă încercare şi îmi iau un păun. Decorativ, încântător, admirat de fiecare vizitator care nu mai conteneşte să-l privească plin de duioşie, mai-mai să cadă pe spate când, cocoţată în vârful copacului, pasărea măiastră lansa chemări de împerechere către posibile dar nevăzute şi necunoscute pretendente. Coada, făcută evantai sau căzută, impresiona, în roua dimineţii, prin reflexele de toate nuanţele pe care le revărsa din belşug înspre ochii curioşi ai trecătorilor care se opreau la gard minute în şir, neputându-se dezlipi de paradisiaca privelişte. Nu m-aştept la triluri nu m-aştept să vorbească, nu-l vreau părtaş la nunţi şi botezuri, vreau doar liniştea retinei mele atunci când îl privesc. Şi am asta...

Iar dacă, printr-o, de neimaginat, întâmplare, l-aş pierde şi pe el, nu ruşinea, nu ciuda ci dezamăgirea că de-acum încolo şi domeniul acesta, al culorii, al frumuseţii, al curiozităţii, al mândriei şi al zborului îmi este un tărâm interzis, m-ar distruge. Mai ales că totul se întâmplă numai şi numai din cauza mea, om nefericit, incapabil să gestionez cu responsabilitate o relaţie cu orice fel de fiinţă, oricât de doritor şi tolerant  încerc să fiu.

Haiku 11

Dacă o vară

furnica-şi uită rostul,

cine-i mai cântă ? ...

Haiku 10

O,  greierele

n-a mai cântat ast’ vară !

La mare-i ... dj !

P Ă R E R I 3

Există unele experienţe individuale pe care le trăieşti cu maximă intensitate şi altele care nu te marchează. Rareori poţi trece ca individ şi colectivitate prin experienţe decisive pentru fiinţa ta dar şi pentru cei care urmează evenimentului. E  vorba de ceea ce s-a întâmplat în ’89 şi a dus la întoarcerea ( feţei doar ) spre capitalism şi democraţie.

Spun întotdeauna că e mult mai uşor să instaurezi o dictatură şi, pentru majoritatea, mult mai comod să trăieşti în ea decât să revii la normalitate după aceea şi să trăieşti altfel decât până atunci. Şi asta pentru că în dictatură primează forţa şi frica în timp ce în societatea democratică primează legea şi educaţia. Ţările în care se poate observa o deteriorare a democraţiei au, cu siguranţă, o problemă de educaţie şi, implicit, o accentuare a lipsei de respect faţă de lege. Au existat momente penibile sau atât de jenante în viaţa noastră de elevi încât, din cauza acestora, refuzăm o bună parte din acel trecut. Dacă ponderea acelor momente, ca număr sau ca importanţă, reprezintă sub 40% din evenimentele perioadei amintite, atunci vremea aceea rămâne izvorul împlinirii, sursa luminii şi căldurii sufletului nostru pentru toată viaţa. Dacă însă procentajul depăşeşte 60%, întunericul acelei perioade va da griul vieţii întregi.

Până la douăzeci de ani te străduieşti să devii ceea ce vei fi până la sfârşit.

Din păcate însă, de prin `95 încoace, şcoala din România a devenit mai devreme un fel de adăpost pentru cei care pleacă de-acasă fie obligaţi de părinţi fie pentru a scăpa de aceştia măcar o parte din zi şi, în acelaşi timp, a avea unde să stea, căldură şi, de ce nu, socializare. E, pentru majoritatea, o lipsă, din ce în ce mai mare, de interes faţă de orice ar putea reprezenta valoare estetică, ştiinţifică, umană. Limbajul este fie unul primitiv, manelizat, ornat baroc cu vulgarităţi şi interjecţii, fie unul hiperabreviat. Iar ortografia... Şi, pentru a nu da vina pe vinovaţi, ori nu e nimeni ori sunt toţi.

Educaţia pentru democraţie, aşadar, nu numai că n-o aveam la momentul prăbuşirii dictaturii, dar nici n-am fost capabili s-o învăţăm nici maturii şi nici chiar cei născuţi după evenimentul amintit. În toată perioada scursă educaţia s-a făcut prin imitaţie şi nu prin metode specifice iar modelele, mentorii au fost, de cele mai multe ori, lamentabili. Când un afon  cântă melodia cuiva habar n-are dacă cel care l-a impresionat e sau nu e un afon.

Încă de mult mi se părea că direcţiile în care trebuie şi trebuia în orice regim să se facă o selecţie riguroasă a celor care profesează sunt trei: educaţia ( unde te ocupi de mintea copilului şi n-o poţi lăsa pe mâna oricui ), religia ( sufletul ) şi medicina ( trupul ).

Toate pleacă însă de la educaţie pentru că o educaţie impecabilă creează bazele unui comportament impecabil al preotului, medicului, judecătorului, poliţistului, etc. dar e nevoie de primul pas, adică de comportamentul impecabil al elevului, elev care, din fericire, are o misiune extrem de uşoară: să fie atent doar la sine însuşi, să se supravegheze cu atenţie.

Haiku 9

În munte, Prier

mână turmele-n taina 

blândului soare.

Haiku 8

O, primăvară,

în ciripitul zglobiu

aud ecoul !

Haiku 7

Roua primei veri

în pânza de păianjen

are hamacul.

P Ă R E R I 2

       

Haiku 6

Ţâncul Făurar

mai pune pripon porţii

vântului de sud.

Haiku 5

Imenşii nămeţi...

Noapte de noapte, Gerar

a-mblânzit norii !

Haiku 4

Pe-o cruce vie

ne răstignim îndurând

iarna aspră.

P Ă R E R I

            Când tăcerea, care bântuie, inevitabil, clipele de meditaţie, devine o povară, când privirea peste umăr, aruncată în  marea grabă a existenţei în care orgolii nemăsurate, de masculi şi femele alfa, ne îndeamnă, permanent şi cu o forţă căreia din ce în ce mai puţini îi fac faţă, să presărăm în spaţiul prin care trecem semne cât mai evidente şi convingătoare ale trecerii noastre ( trecere, de altfel, total insignifiantă şi poate chiar ofensatoare la adresa divinităţii de la care ne revendicăm, cu atâta făţărnicie, descendenţa ), devine arogantă, când ne ascultăm bâiguielile şi ne citim platitudinile cu neţărmurită admiraţie, când spiritul critic este la cote ameţitoare iar cel autocritic a coborât sub zero, dobândind valori negative, sau când, dimpotrivă, lăudăm pe toată lumea pentru a fi lăudaţi de toţi, când nemulţumirea e o stare generală iar autosuficienţa una colectivă, înseamnă că trăim periculos. Periculos pentru noi înşine, periculos pentru societate deoarece o societate aflată sub semnul făţărniciei este o societate damnată. Din camera oglinzilor nimeni nu scapă cu imaginea nedeformată fiindcă orice oglindă te arată în funcţie de cum este ea construită, de defectele sau calităţile sale de fabricaţie. Cineva spunea că în şcoala americană copilul este tratat ca un geniu ce urmează a scoate la iveală prostul din el, în timp ce în şcoala europeană el este tratat ca un prost ce urmează a dovedi că este un geniu. Totul nu depinde, până la urmă, decât de oglinzile care îl reflectă şi de constructorii de oglinzi care imprimă fiecărui obiect produs anumite caracteristici. Culmea este că, şi unii şi alţii, se plâng de falimentul sistemului de învăţământ şi educaţie dorind reformarea acestuia. Aşadar nu e convenabil să fii tratat nici ca geniu dar nici ca idiot.

Pentru noi, situaţia este şi mai complicată, deoarece nu numai că suntem liberi să ne dăm cu părerea, ceea ce e perfect normal, dar considerăm că e obligatoriu să ne spunem părerea, oricând şi despre orice, indiferent de gradul de competenţă, ceea ce este o aberaţie şi devine, implicit, o mare problemă cu repercusiuni asupra statutului democraţiei. Simt o lehamite totală în faţa scuzelor de genul „îmi pare rău, nu m-am gândit” şi de aceea afirmam un principiu cât se poate de simplu, „gândesc mai mult decât vorbesc”, şi care, aplicat, ne-ar putea scuti, şi pe noi şi pe ceilalţi, de multe bătăi de cap.

Restul e literatură,

Fie scrisă, fie pe gură...

Haiku 3

Praf răscolit

cu frunze uscate-n drum,

prădalnic brumar.

Haiku 2

          Lacrimi şiroind

pe o rană deschisă...

Culesul, toamna.

Poveste de iar...

Na, asta-i! Nărăvit, cum eram în ultima vreme, să pun lumea pe drumul cel bun, îmi cumpăr o pereche de dobermani de pază dar, din cauza asociaţiilor pentru drepturile omului, ale asociaţiilor pentru drepturile animalelor, asociaţiilor pentru drepturile infractorilor, asociaţiilor pentru combaterea violenţei, asociaţiilor media, şi ale altor comitete şi comiţii, trebuie să ţin câinii legaţi, n-am voie să-i las liberi şi hoţii mă fură în draci. Adică, dacă tot au fost pregătiţi pentru ceva, n-au cum s-o arate fiindcă li se interzice să-şi arate colţii, să mârâie, să latre sau să imobilizeze eventualul indisciplinat care-a sărit gardul. Aşa încât, în eventualitatea că, totuşi, ar fi liberi, ar trebui să se gudure, să lingă picioare şi, de ce nu, să scheaune în surdină când ar fi loviţi.

Fac altceva. Las hoţii să mă fure, că doar trebuie şi ei să trăiască ori, dacă n-aş avea nimic, nici ei n-ar avea ce să fure. Îmi cumpăr pisici să scap de şoareci fiindcă s-au înmulţit peste măsură, fac pagubă şi-şi marchează teritoriul cu prea multă exuberanţă. Mi se spune că pisicile sunt castrate, au cip, se hrănesc doar cu mâncare specială şi constat, cu maximă îngăduinţă că şoarecii aleargă peste ele ca maşinile japoneze pe autostrăzile nemţeşti, cu viteză nelimitată şi aglomeraţie maximă. Aflu apoi pe net că fuseseră crescute în spiritul multiculturalităţii şi toleranţei absolute şi că, dacă aş fi negociat, la cumpărare, aş fi putut obţine, ca bonus şi câte una bucată cursă de şoareci pentru fiecare pisică achiziţionată iar dacă m-aş fi înscris la un curs de deratizare de vreo 120 de ore, din care, efectiv aş fi făcut vreo 20 ( fiindcă aveam şi altceva de făcut, nu?, oricum era din bani europeni, aş fi semnat că am făcut toate cele 120 de ore şi aş fi răspuns la un chestionar în care întrebarea de bază era: A fost suficient de mare numărul de ore alocat cursului ?, urmată fireşte de cele adiacente: Ce-aţi fi dorit să mai aflaţi în plus dacă numărul orelor era mai mare?, Ce îmbunătăţiri aţi sugera?, etc. ), deci, dacă aş fi urmat cursul, aş fi primit şi nişte chimicale ce m-ar fi ajutat substanţial în lupta mea cu rozătoarele. Aşa, am rămas cu pisicile şi cu părul de pisică bonus la excrementele de şoarece.

Şi, fiindcă n-am de lucru, mai fac o încercare. Am o grădină mare şi, cum se-apropie iarna, îmi cumpăr doi reni cu gândul să-i pun la sanie. Nici vorbă însă de-aşa ceva! Încă de la prima ieşire au venit cei de la protecţia cornutelor să-mi ceară tot felul de acte şi adeverinţe pe care, fireşte, în majoritatea lor, nu le aveam şi nici nu auzisem de ele dar, sunt sigur, n-ar fi existat nicio obiecţie dacă aş fi pus renii în sanie şi i-aş fi tras eu pe ei. Eram mai mult pe web căutând informaţii decât cu bietele animale care, tânjind după activităţi practice, îşi făcuseră obiceiul să-şi pună boturile pe pervazul geamului din spate, care era întotdeauna deschis, şi să stea aşa, nemişcate, ore în şir uitându-se la emisiunile lor preferate de pe Animal Planet, National Geografic, sau alte canale cu specific cultural, încât nenumăraţi vizitatori care intrau mai ales seara îşi agăţau hainele în coarnele lor, crezând că nu sunt altceva decât nişte cuiere mai extravagante. Şi totul a fost bine până când o doamnă din high life şi-a agăţat în coarnele renului scurta din blană de râs pe care i-o făcuse cadou soţul ei, mare politician şi vânător pasionat şi pasional, cu ocazia împlinirii a 20 de ani de la momentul în care şi-a distrus viaţa spunând da în faţa altarului. Dar renii mei n-apucară să afle aceste amănunte, pe care şi eu abia mai târziu le-am aflat, şi au rupt-o la fugă mugind înspăimântaţi cum nu-i văzusem până atunci, cu blana de câteva mii de euro în coarne. Au sărit gardul şi duşi au fost, vreo trei zile. S-au întors spăşiţi dar fără urme de râs nici în coarnele pe care biata păgubită i le puse soţului iubitor în zilele ce au urmat, nici pe bot...

Nu se mai putea. Eram după a treia încercare şi, mare pasionat de basme, ştiam că dacă nu-ţi iese din trei încercări rişti ca, acolo unde îţi stau picioarele, să-ţi stea şi capul.

Prin urmare, încălecai pe-o şa şi-mi cumpărai un sconcs, aşa, în loc de spray de cameră, să mă mai scape de vizitatori nedoriţi, de nu cumva am nimerit un sconcs cu miros de spray de erecţie şi m-oi trezi cu cine ştie ce altfel de surprize...Că, vorba ceea „unde-i potenţă e şi competenţă” !

Haiku 1

Mai răscolitor

Ca toamna-i cântecul,

Cucuvea pe horn...