P Ă R E R I 3

Există unele experienţe individuale pe care le trăieşti cu maximă intensitate şi altele care nu te marchează. Rareori poţi trece ca individ şi colectivitate prin experienţe decisive pentru fiinţa ta dar şi pentru cei care urmează evenimentului. E  vorba de ceea ce s-a întâmplat în ’89 şi a dus la întoarcerea ( feţei doar ) spre capitalism şi democraţie.

Spun întotdeauna că e mult mai uşor să instaurezi o dictatură şi, pentru majoritatea, mult mai comod să trăieşti în ea decât să revii la normalitate după aceea şi să trăieşti altfel decât până atunci. Şi asta pentru că în dictatură primează forţa şi frica în timp ce în societatea democratică primează legea şi educaţia. Ţările în care se poate observa o deteriorare a democraţiei au, cu siguranţă, o problemă de educaţie şi, implicit, o accentuare a lipsei de respect faţă de lege. Au existat momente penibile sau atât de jenante în viaţa noastră de elevi încât, din cauza acestora, refuzăm o bună parte din acel trecut. Dacă ponderea acelor momente, ca număr sau ca importanţă, reprezintă sub 40% din evenimentele perioadei amintite, atunci vremea aceea rămâne izvorul împlinirii, sursa luminii şi căldurii sufletului nostru pentru toată viaţa. Dacă însă procentajul depăşeşte 60%, întunericul acelei perioade va da griul vieţii întregi.

Până la douăzeci de ani te străduieşti să devii ceea ce vei fi până la sfârşit.

Din păcate însă, de prin `95 încoace, şcoala din România a devenit mai devreme un fel de adăpost pentru cei care pleacă de-acasă fie obligaţi de părinţi fie pentru a scăpa de aceştia măcar o parte din zi şi, în acelaşi timp, a avea unde să stea, căldură şi, de ce nu, socializare. E, pentru majoritatea, o lipsă, din ce în ce mai mare, de interes faţă de orice ar putea reprezenta valoare estetică, ştiinţifică, umană. Limbajul este fie unul primitiv, manelizat, ornat baroc cu vulgarităţi şi interjecţii, fie unul hiperabreviat. Iar ortografia... Şi, pentru a nu da vina pe vinovaţi, ori nu e nimeni ori sunt toţi.

Educaţia pentru democraţie, aşadar, nu numai că n-o aveam la momentul prăbuşirii dictaturii, dar nici n-am fost capabili s-o învăţăm nici maturii şi nici chiar cei născuţi după evenimentul amintit. În toată perioada scursă educaţia s-a făcut prin imitaţie şi nu prin metode specifice iar modelele, mentorii au fost, de cele mai multe ori, lamentabili. Când un afon  cântă melodia cuiva habar n-are dacă cel care l-a impresionat e sau nu e un afon.

Încă de mult mi se părea că direcţiile în care trebuie şi trebuia în orice regim să se facă o selecţie riguroasă a celor care profesează sunt trei: educaţia ( unde te ocupi de mintea copilului şi n-o poţi lăsa pe mâna oricui ), religia ( sufletul ) şi medicina ( trupul ).

Toate pleacă însă de la educaţie pentru că o educaţie impecabilă creează bazele unui comportament impecabil al preotului, medicului, judecătorului, poliţistului, etc. dar e nevoie de primul pas, adică de comportamentul impecabil al elevului, elev care, din fericire, are o misiune extrem de uşoară: să fie atent doar la sine însuşi, să se supravegheze cu atenţie.