P Ă R E R I

            Când tăcerea, care bântuie, inevitabil, clipele de meditaţie, devine o povară, când privirea peste umăr, aruncată în  marea grabă a existenţei în care orgolii nemăsurate, de masculi şi femele alfa, ne îndeamnă, permanent şi cu o forţă căreia din ce în ce mai puţini îi fac faţă, să presărăm în spaţiul prin care trecem semne cât mai evidente şi convingătoare ale trecerii noastre ( trecere, de altfel, total insignifiantă şi poate chiar ofensatoare la adresa divinităţii de la care ne revendicăm, cu atâta făţărnicie, descendenţa ), devine arogantă, când ne ascultăm bâiguielile şi ne citim platitudinile cu neţărmurită admiraţie, când spiritul critic este la cote ameţitoare iar cel autocritic a coborât sub zero, dobândind valori negative, sau când, dimpotrivă, lăudăm pe toată lumea pentru a fi lăudaţi de toţi, când nemulţumirea e o stare generală iar autosuficienţa una colectivă, înseamnă că trăim periculos. Periculos pentru noi înşine, periculos pentru societate deoarece o societate aflată sub semnul făţărniciei este o societate damnată. Din camera oglinzilor nimeni nu scapă cu imaginea nedeformată fiindcă orice oglindă te arată în funcţie de cum este ea construită, de defectele sau calităţile sale de fabricaţie. Cineva spunea că în şcoala americană copilul este tratat ca un geniu ce urmează a scoate la iveală prostul din el, în timp ce în şcoala europeană el este tratat ca un prost ce urmează a dovedi că este un geniu. Totul nu depinde, până la urmă, decât de oglinzile care îl reflectă şi de constructorii de oglinzi care imprimă fiecărui obiect produs anumite caracteristici. Culmea este că, şi unii şi alţii, se plâng de falimentul sistemului de învăţământ şi educaţie dorind reformarea acestuia. Aşadar nu e convenabil să fii tratat nici ca geniu dar nici ca idiot.

Pentru noi, situaţia este şi mai complicată, deoarece nu numai că suntem liberi să ne dăm cu părerea, ceea ce e perfect normal, dar considerăm că e obligatoriu să ne spunem părerea, oricând şi despre orice, indiferent de gradul de competenţă, ceea ce este o aberaţie şi devine, implicit, o mare problemă cu repercusiuni asupra statutului democraţiei. Simt o lehamite totală în faţa scuzelor de genul „îmi pare rău, nu m-am gândit” şi de aceea afirmam un principiu cât se poate de simplu, „gândesc mai mult decât vorbesc”, şi care, aplicat, ne-ar putea scuti, şi pe noi şi pe ceilalţi, de multe bătăi de cap.

Restul e literatură,

Fie scrisă, fie pe gură...