România neagră...-n cerul gurii 2

Trăiesc, dar mai ales, cu încă deosebită plăcere, muncesc, într-un domeniu tot mai periculos: educaţia. Din ce în ce mai mult, lumea din jurul tău crede că tu eşti responsabil pentru comportamentul celor de lângă tine fiindcă, nu-i aşa, toţi au terminat o şcoală şi nu i-ai învăţat nimic, nici măcar cum să se poarte. N-ar fi chiar o catastrofă deoarece fiecare e liber să gândească şi să se exprime, dacă superiorii tăi, baricadaţi prin comisii, inspectorate, secţii şi departamente din primării, consilii judeţene, prefecturi, ministere, comisii parlamentare, terestre şi celeste, angelice şi demonice, galactice şi intergalactice, constatatori şi supervizori de competenţe şi calitate  sau chiar părinţi cu centura de castitate pierdută în crâncene lupte pentru evitarea corigenţei sau repetenţiei – nu de mult, iar azi bravi masteranzi în ştiinţele educaţiei – n-ar fi cam de aceeaşi părere. Din nefericire tot ceea ce în titulatura organelor enumerate a însemnat şi ar trebui să însemne îndrumare a devenit numai control. Şi controlează în draci, tot ce le trece prin cap! Cei care nu te abordează cu aerul de superioritate al miliţeanului de altădată, convinşi că fac un efort enorm pentru a te băga în seamă, te fixează într-o colegialitate paralizantă de felul celei dintre gardian şi deţinut, cu menţiunea că infractorii sunt şi de o parte şi de alta dar că numai unii au fost prinşi. Astfel de indivizi au creat ori au moştenit instituţia cozilor de topor, adică a indivizilor care îşi doresc atât de mult să fie şi ei Cineva încât acceptă funcţii pe care nu le pot gestiona, pentru care n-au nici o chemare şi pe care le îndeplinesc invocând permanent numele şefilor, soare sau lună, faţă de care obedienţa este maximă. Ei îndeplinesc întocmai rolul cozii de topor din fabula „Toporul şi pădurea” de Grigore Alexandrescu, din care îmi permit să reproduc un fragment:

.....................................................................

Într-o pădure veche, în ce loc nu ne pasă,
Un ţăran se dusese să-şi ia lemne de casă.
Trebuie să ştiţi, însă, şi poci să dau dovadă,
Că pe vremea aceea toporul n-avea coadă.
Astfel se încep toate: vremea desăvîrşaşte
Orice inventă omul şi orice duhul naşte.
Aşa ţăranul nostru, numai cu fieru-n mînă,
Începu să sluţească pădurea cea bătrînă.
Tufani, palteni, ghindarii se îngroziră foarte:
„Tristă veste, prieteni, să ne gătim de moarte —
Începură să zică — toporul e aproape!“
- „E vreunul d-ai noştri cu ei să le ajute?“
Zise un stejar mare, ce avea ani trei sute
Şi care era singur ceva mai la o parte.
— „Nu“. — „Aşa fiţi în pace: astă dată-avem parte;
Toporul şi ţăranul alt n-o să izbutească,
Decît să ostenească.“
Stejaru-avu dreptate:
După multă silinţă, cercări îndelungate,
Dînd în dreapta şi-n stînga, cu puţină sporire,
Ţăranul se întoarse fără de izbutire.
Dar cînd avu toporul o coadă de lemn tare,
Puteţi judeca singuri ce tristă întîmplare.
Istoria aceasta, d-o fi adevărată,
Îmi pare că arată
Că în fieşce ţară
Cele mai multe rele nu vin de pe afară,
Nu le aduc streinii, ci ni le face toate
Un pămîntean d-ai noştri, o rudă sau un frate.

            O singură problemă e mai gravă decât ajungerea în funcţie a unor astfel de indivizi şi anume că ei nu renunţă la funcţie decât pentru a ocupa una superioară. Instituţia demisiei nu există pentru astfel de indivizi iar, dacă se-ntâmplă să fie demişi, povestesc o viaţă-ntreagă despre nedreptatea ce li s-a făcut.