Invocarea obsesivă a democraţiei, cu aceeaşi patimă cu care se invocă dictatura, nu rezolvă problemele şi asta, poate, pentru că democraţia este aplicată ca o dictatură a fiecăruia faţă de fiecare. Fiindcă altfel nu se explică de ce fiecare crede că este dator să-i spună celuilalt într-un dialog constructiv cum să procedeze, ce trebuie să facă şi, când celălalt nu-l bagă în seamă sau nu urmează îndemnul, democratul face spume la gură.
O legendă a democraţiei româneşti este că fiecare e liber să spună ce vrea. E-adevărat doar parţial, fiindcă, atunci când prin ceea ce spune jigneşte sau calomniază o persoană sau, în cazul în care respectiva este o persoană publică, aleasă democratic, sunt insultaţi toţi aceia care au votat-o, atunci mai vorbim despre democraţie? Dacă ar fi democraţie, ar trebui ca legea să funcţioneze inflexibilă şi progresiv: amendă / interzicerea manifestării în spaţiul public / izolare (închisoare). Fiindcă eu, alegătorul, nu vreau să fiu jignit de nimeni, atâta vreme cât nu jignesc pe nimeni şi nu fac decât să-mi exercit un drept, acela de a vota! Uneori pierzi la vot, alteori pierzi votând greşit. Poţi încerca să-ndrepţi eroarea protestând împotriva celor pe care i-ai votat şi care ţi-au înşelat aşteptările sau să-i pedepseşti la următoarele alegeri. Iar cei pe care nu i-ai votat să fie sancţionaţi, la fel, de cei care i-au votat. Asta înseamnă, pentru mine, democraţie. Restul e otravă.
Şi nu cred că preşedintele sărac / învins de securitate / dictator / etc. ori guvernul imoral / obedient preşedintelui / minoritar / etc. a interzis aplicarea legii ci sunt convins că unii, aleşi cu înzecit sau însutit mai puţine opţiuni, îşi exagerează rolul şi importanţa, perturbând actul democratic.
Nemulţumirea permanentă şi atitudinea opiniei publice faţă de gestionarea problemelor chiar personale, în spaţiul public, atitudine care nu este una normală şi care, totuşi, nu poate fi anihilată, sesizată de Anton Pann, a fost imortalizată artistic de Tudor Arghezi, al cărui text, îmi permit să-l reproduc.
Măgarul, călărit de un unchiaş,
Îl duce fiul de dârlog,
Şi nici nu au intrat încă-n oraş,
Că trei muieri, cam slobode, mă rog,
Îi dau cu tifla: ”– Cum? Nu ţi-e ruşine
Să-ţi laşi copilul desculţat pe jos
Şi să te care el pe tine?
Şi mai şi râzi, bătrâne puturos!”
Bătrânul n-are ce să spuie
Și, ocărât cum fuse, în zadar,
Opreşte-n loc, descalecă şi suie
Numaidecât băiatul pe măgar,
Şi ia dârlogul, ca să-l ţie el.
Gândindu-se la cele întâmplate.
Unchiaşul, cam slăbuţ şi mititel,
O ia scâlciu prin târg cu greutate.
Dar doi moşnegi înjură pe băiat:
”– Îţi şade, nesimţitule, frumos
Să stai acolo cocoţat
Şi laşi pe taică-tu pe jos?”
Băiatul sare iute de pe şa.
Şi tatăl şi copilul se-ntrebară:
”– Ce facem de ne-o merge tot aşa?
Cu o găină-n traistă,
La târg nu-i mare treabă.
Dacă ştiam, al dracului să hie
Şi ochii să le iasă,
Nu mai plecam cu noaptea-n cap, Ilie.
Mai bine ne-am întoarce, băiatule, acasă.”
Se chibzuiesc, mai stau, se mai frământă,
Se uită înainte şi-napoi,
Şi cu nădejdea târgului înfrântă,
Încalecă măgarul amândoi.
Dar o nevastă şi un gospodar
Îi întâlnesc pe drum, la o răscruce,
Şi-i plâng: ”– Nenorocitul de măgar
S-a-ncovoiat şi nu-i mai poate duce.”
Mai rămânea să facă o-ncercare,
Să ia de-acuma dânşii măgarul la spinare.
( Gura lumii )
Ne mai mirăm atunci de atitudinea faţă de cei care trebuie să ne reprezinte şi care, după ce-i mai şi plătim pentru a ne sfida, se luptă cu sălbăticie pentru accesul la sacul fără fund al resurselor publice?
Şi, tuturor, o ultimă urare: Hit the Road and dont come back !
