şi neisprăvit”
(
balada Meşterul Manole )
Vocaţia
neterminării, a plictiselii, revoltei sau lehamitei apărute în timpul zidirii,
al facerii, este un alt demon care subminează fiinţa românului. Pe de altă
parte, construcţia nouă nu începe de la zero ci de unde a fost abandonată. De
aici sentimentul improvizaţiei, al cârpelii.
Aflaţi la
intersecţie, niciodată nu alegem drumul bun, dar întotdeauna nu avem răbdare
să-l străbatem până la capăt ( iar când s-a întâmplat să mergem până la capăt,
n-am pornit de la început ci ne-am alăturat pe parcurs ), chiar dacă, acţiunea
înseamnă oricum câştig iar abandonul reprezintă întotdeauna pierdere. Încăpăţânarea
de a termina ceea ce ai început, indiferent de costurile neprevăzute ( şi
asumarea lor fără a renegocia contractul ) sau de rezultat, înseamnă caracter. Pentru
că, şi atunci când pierzi, înveţi, iar viaţa este făcută şi din eşecuri. Se
pare că acestea au constituit dominanta existenţei românilor care n-au prea
ţinut seama de propriul proverb „dă,
Doamne, mintea românului de pe urmă”. E clar că, la final, românul judecă
întotdeauna corect! Cu proiectarea şi execuţia are ceva probleme, fiindcă, în
timpul lucrului are dese pusee de nervozitate şi dorinţe de abandon, încurajate
cu frenezie de spectatorii sceptici şi cârcotaşi, dar feedback-ul funcţionează ireproşabil.
Şi chiar dacă,
uneori, se găseşte vreunul capabil să sacrifice totul pentru a reuşi fie opera
lui este o întâmplare, ori el este o excepţie. Şi tot singur, uitat sau
abandonat sfârşeşte, dacă nu are cumva norocul de a fi contestat îndelung.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu