Sfinte mare, Valentine,
Cine-a dat cu vremea-n tine?
Surâsul tău,
cireaşă pe un tort
frumos ornat, cu
blat de mămăligă,
un manifest al
lumii care-şi strigă,
la licitaţie,
dragostea ce-a fost,
e-un rococo al
unui fals baroc,
un Cupidon-arici
trăgând cu ţepi
măcelărindu-te,
să poţi să-ncepi
recuperarea,
dacă ai noroc...
Perfuzii, măşti
de oxigen şi cusături
pe-un trup sleit
de prea multă iubire
şi-un suflet
doar, o vagă amintire,
ca un borcan
borşit, cu murături.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu