Coloana vertebrală la nevertebrate 7

„Succesul meu

e o dovadă incontestabilă

a priceperii,

a respectului tuturor faţă de mine

şi-a verticalităţii mele

inegalabile”

- spuse biciul din cui

obedientelor spinări.

BALADA IUBIRII UZATE

Mi-a mai rămas, din tot ce-a fost, doar vina

scursă-n fierbinţi şuvoaie, ca de lavă

când sufocate de atâta slavă

multicolorele miresme-şi pierd grădina

când, rătăcind să caute iubire

la infinit şi dincolo de el

un fluture, cu aripi de oţel

se aşeză pe-o tristă amintire

şi tot polenul astfel tulburat

se risipi ca umbrele în ceaţa

pe care o stârneşte-alene viaţa

pierdută în etern anonimat.

E-n mine prea pustiu şi prea înalt

şi nu-mi ajung la capăt cu privirea

în vreme ce, într-un cotlon, iubirea

îşi lustruieşte-agale, chipul calp.

BALADA SUFLETULUI PIERDUT

Se vinde iar iubirea prin piaţă...

Stau aşezate-n rând pe vechi tarabe

şoapte fierbinţi sau insistente-ocheade

la care unii au visat o viaţă,

sunt trupuri zvelte cu picioare lungi

ori mâini cu degete ca de smaralde

sunt piepturi mici cu inimile calde

şi feţe palide, sub ochi, cu pungi

sau cu priviri adesea rătăcite

ca frunzele, în parc, de vânt purtate

să ştim că nu e viaţă fără de păcate

şi nici pasiune nu-i fără ispite,

că trup e cât încape şi-i mereu

pe gustul fiecărui doritor

în vreme ce, din timpul călător,

se decantează suflet tot mai greu.

P Ă R E R I 13

De-o vreme, tot felul de indivizi găsesc de cuviinţă că trebuie să-şi exprime părerea vizavi de educaţie, pe motiv că e prioritate naţională. Se invocă obligativitatea, necesitatea, finanţarea, elevul, familia, viitorul naţiunii dar niciodată umilirea dascălului devenită, se pare, singura prioritate naţională. Celelalte sunt doar mijloacele prin care ea se înfăptuieşte. Toate nenorocirile care se întâmplă cu un copil sau în jurul său au, în mentalul colectiv, un singur vinovat: dascălul. Nu există părinţi, nu există protecţia copilului, nu există societate, nu există niciun alt responsabil. Părinţii, din ce în ce mai mulţi, nu-şi pot stăpâni singurul copil deşi au la dispoziţie toate mijloacele posibile fiindcă în familie se intervine foarte puţin şi destul de greu. Ei scapă însă de griji foarte repede, odată cu intrarea copilului în cadrul instituţionalizat al şcolii, unde acesta aduce cu el comportamentul din familie şi, adesea, de pe stradă. Aici dascălul trebuie să-l modeleze fără să aibă vreun mijloc deoarece scăderea notei la purtare sau repetenţia nu mai reprezintă, de multă vreme, nimic. Iar pentru cei care nu cred, recomand lectura atentă a legii învăţământului, secţiunea referitoare la sancţiuni în clasele considerate obligatorii. Dacă în fiecare clasă la care predai există un singur elev care nu respectă regulile şi nu poate fi sancţionat pentru asta, cel puţin câţiva îl vor imita.

Presupumând că îi acorzi atenţie specială, oră de oră, şi alţii îl vor face ca el pentru a beneficia de atenţia ta. Asta înseamnă să-i neglijezi pe ceilalţi, diminuând timpul acordat lor. Nu cumva e discriminare? 

Dacă unii copii, consideraţi cu cerinţe educaţionale speciale ( CES ), beneficiază de învăţători de sprijin ( dar, culmea, nu după programul şcolar, ci în timpul acestuia, fiind luaţi din clasele lor în timpul unor ore ) sau sunt integraţi în şcoli cu program special, unde clasele sunt de câte 5-6 elevi, iar frecvenţa este catastrofală, în vreme ce o clasă standard cuprinde 28-32 de elevi şi nu poate coborî sub 15, nu e discriminare?

Dacă orice grupă ori clasă cu predare în limba minorităţilor poate funcţiona şi cu 6-10 elevi, deşi, legal e 10-12, nu e discriminare ?

Faptul că pentru orice ivpravă a minorului, într-o instituţie în care la 20-30 de elevi este un cadru didactic ( în vreme ce la o creşă din Franţa la 7 copii sunt trei supraveghetoare ), singurul arătat cu degetul este dascălul, nu e discriminare?

Cu siguranţă că nu e, de vreme ce nimeni nu se sesizează. Şi-atunci nu poate fi decât umilire, iar o instituţie care să se ocupe de asta încă nu a fost creată. Mai e timp, nu-i aşa?

Nu de educatori e nevoie ci de paznici pentru odrasle din ce în ce mai puţin interesate de educaţie şi mai revoltate, cu părinţi din ce în ce mai mai nesiguri de rolul lor şi mai puţin capabili să-şi asume vina, care trăiesc iluzia prieteniei cu copiii lor deci a infantilităţii pe care n-au reuşit fie s-o consume la vremea lor, fie s-o depăşească. 

GÂNDURI 16

Am impresia, iar faptele cotidiene se-nghesuie să mă confirme, că toţi infractorii, delatorii, incompetenţii, lipsiţii de caracter, au dat năvală în politică de parcă ar fi singurul mediu care le permite orice şi, după felul în care alegătorul, turmentat de aburii promisiunilor aberante şi narcotico-fantasmagorice, îi votează invers proporţional cu valoarea, moralitatea, caracterul şi verticalitatea lor, nu numai că se dovedeşte aceasta dar pare a se lansa, totodată, un îndemn evident la un astfel de comportament şi absolut necesar pentru a-ţi asigura succesul.

Eu, alegătorul conştiincios şi responsabil, care am avut ghinionul să trăiesc o viaţă fără să fi avut, o dată  măcar, satisfacţia de a fi reprezentat de un politician ( primar, prefect, preşedinte de CJ, prim-ministru, deputat, senator ori preşedinte al ţării ) care să fie opţiunea mea, un om pe care îl stimez şi apreciez, am respectat regulile alegerilor sperând că, poate, data viitoare va fi altfel, adică aşa cum îmi doresc. Dar, culmea, cei care schimbau brusc direcţia, înjurând, blestemând şi scuipând erau cei ce lăudaseră şi pupaseră cu sârg până atunci.

Uimit, rămâneam eu apărătorul, în numele principiilor, al celor cu care mă îmbrobodiră impulsivii, superficialii şi uşor schimbătorii alegători care, după ce umpleau urnele, îşi abandonau aleşii lăsându-i să-mi macine nervii şi să-mi toace zilele.

M-am întrebat adesea ce caracter poate avea un om care, după ce ai lui îl cresc, îl formează, îşi rup oasele pentru a-i construi o casă pe care i-o sfinţesc, i-o pregătesc pentru a-şi întemeia o familie şi, poate a-i ajuta, apoi, şi el pe ceilalţi iar acesta fuge cu prima prostituată care îl acceptă şi îi oferă un loc pe lista ei de preferaţi?

GÂNDURI 15

         Sindromul ciobanului miştocar ce alerta satul anunţând în gura mare că a venit lupul, deşi nici vorbă de aşa ceva, iar când acesta a venit cu adevărat, nu l-a mai crezut nimeni, s-a manifestat tentacular.

         Am strigat mereu că parlamentarii sunt foarte slabi, corupţi, interesaţi doar de problemele lor, cinici, incompetenţi. Şi-n momentul în care ne-a slăbit vigilenţa, au intrat în parlament toţi penalii pentru a scăpa de justiţie. Am arătat din ce în ce mai insistent şi mai aprigi spre medicii slabi, iar aceştia au plecat cu miile în locuri mai primitoare. Între noi fie vorba, medicii, dintre toate categoriile pe care le-am cunoscut în vremea comunismului, erau cei mai citiţi şi cei mai plăcuţi interlocutori. Am urlat că justiţia nu-şi face treaba, iar în momentul în care am aţipit, ea şi-a făcut-o şi nu numai că nu ne-a convenit dar i-am compătimit victimele. Am urlat că jandarmii nu-şi îndeplinesc sarcinile, apărând statul de drept şi ordinea publică ( şi ştiam că nu o fac prin consiliere psihologică ci, aşa cum e normal, prin forţă ) iar, după ce au făcut-o, au fost executaţi mediatic.

         Ăsta e de fapt tot farmecul. Un cioban miştocar şi-a găsit un sat parţial credul şi repede delăsător. Fiindcă, dacă ciobanul ar fi fost neamţ ori japonez, nu numai că satul s-ar fi dus de fiecare dată, dar nici nu s-ar fi gândit vreodată că ciobanul n-ar fi văzut, întotdeauna, lupul.

BALADA MIELULUI SINUCIGAŞ

A fost, o viaţă, miel ascultător,

primind, smerit, atât cât i se da

şi mulţumit că poate asculta

şi glasul blând şi glasul tunător.

Cerând nimic doar asta vei primi

şi tot atât de ceri aproape totul...

Şi-a înţeles că lupta-i antidotul

dorinţei Lui de a te umili.

De-aceea, prea sătul de-atâtea mofturi,

strâmbări din nas ori spate-ntors în silă,

lehămesit de semnele de milă

porni şi el să caute noi rosturi

şi revoltat i-ntoarse-ades cuvântul

ori tronu’ să-i ocupe încercă

dar, din furtuna care se iscă,

el îşi pierdu şi aura, iar Sfântul

simţi corniţe moi pe sub blăniţă

şi o codiţă, parcă, îi mijea

cu vocea răguşită behăia

şi-nfuriat, lovea dintr-o copită...