P Ă R E R I 13

De-o vreme, tot felul de indivizi găsesc de cuviinţă că trebuie să-şi exprime părerea vizavi de educaţie, pe motiv că e prioritate naţională. Se invocă obligativitatea, necesitatea, finanţarea, elevul, familia, viitorul naţiunii dar niciodată umilirea dascălului devenită, se pare, singura prioritate naţională. Celelalte sunt doar mijloacele prin care ea se înfăptuieşte. Toate nenorocirile care se întâmplă cu un copil sau în jurul său au, în mentalul colectiv, un singur vinovat: dascălul. Nu există părinţi, nu există protecţia copilului, nu există societate, nu există niciun alt responsabil. Părinţii, din ce în ce mai mulţi, nu-şi pot stăpâni singurul copil deşi au la dispoziţie toate mijloacele posibile fiindcă în familie se intervine foarte puţin şi destul de greu. Ei scapă însă de griji foarte repede, odată cu intrarea copilului în cadrul instituţionalizat al şcolii, unde acesta aduce cu el comportamentul din familie şi, adesea, de pe stradă. Aici dascălul trebuie să-l modeleze fără să aibă vreun mijloc deoarece scăderea notei la purtare sau repetenţia nu mai reprezintă, de multă vreme, nimic. Iar pentru cei care nu cred, recomand lectura atentă a legii învăţământului, secţiunea referitoare la sancţiuni în clasele considerate obligatorii. Dacă în fiecare clasă la care predai există un singur elev care nu respectă regulile şi nu poate fi sancţionat pentru asta, cel puţin câţiva îl vor imita.

Presupumând că îi acorzi atenţie specială, oră de oră, şi alţii îl vor face ca el pentru a beneficia de atenţia ta. Asta înseamnă să-i neglijezi pe ceilalţi, diminuând timpul acordat lor. Nu cumva e discriminare? 

Dacă unii copii, consideraţi cu cerinţe educaţionale speciale ( CES ), beneficiază de învăţători de sprijin ( dar, culmea, nu după programul şcolar, ci în timpul acestuia, fiind luaţi din clasele lor în timpul unor ore ) sau sunt integraţi în şcoli cu program special, unde clasele sunt de câte 5-6 elevi, iar frecvenţa este catastrofală, în vreme ce o clasă standard cuprinde 28-32 de elevi şi nu poate coborî sub 15, nu e discriminare?

Dacă orice grupă ori clasă cu predare în limba minorităţilor poate funcţiona şi cu 6-10 elevi, deşi, legal e 10-12, nu e discriminare ?

Faptul că pentru orice ivpravă a minorului, într-o instituţie în care la 20-30 de elevi este un cadru didactic ( în vreme ce la o creşă din Franţa la 7 copii sunt trei supraveghetoare ), singurul arătat cu degetul este dascălul, nu e discriminare?

Cu siguranţă că nu e, de vreme ce nimeni nu se sesizează. Şi-atunci nu poate fi decât umilire, iar o instituţie care să se ocupe de asta încă nu a fost creată. Mai e timp, nu-i aşa?

Nu de educatori e nevoie ci de paznici pentru odrasle din ce în ce mai puţin interesate de educaţie şi mai revoltate, cu părinţi din ce în ce mai mai nesiguri de rolul lor şi mai puţin capabili să-şi asume vina, care trăiesc iluzia prieteniei cu copiii lor deci a infantilităţii pe care n-au reuşit fie s-o consume la vremea lor, fie s-o depăşească.