BALADA UNICEI SPOVEDANII

De tine, Doamne, sunt tot mai aproape

nu sufletul, ce s-a-nrăit prin ani,

ci trupul gârbov, îndoit de spate

m-apropie, pe drumul fără bani.

Nu o să-mi spăl mizeria-n spovedanii,

nu-i om să afle tot ce Tu mi-ai dat

să port cu mine până-atunci când anii

la poarta-Ţi m-or opri, la cercetat.

De-aceea nu mă las la mâna popii,

bietul slujbaş al burţii-ndestulate

ce ar putea, viclean, în clipa morţii,

să mă buzunărească de păcate

căci eu, toate greşelile, ofrandă

condiţiei umile, azi le-aduc,

de om ce a-ncercat din greu o viaţă,

în faţa-Ţi doar, s-arăt cât am putut.

BALADA DEMON(ET)IZĂRII

Îmi ies din minţi şi minţile din mine

şi îmi încord iar muşchii inutil

dar, fără gestul ăsta, infantil,

m-ar îneca mustrările divine.

Sunt trestie, arar şi gânditoare,

tot mai supusă marilor furtuni

şi aruncată-n funduri de genuni

nu mai găsesc putere să dau floare.

Din toate câte-am avut parte

în unduirea de-altădată

cu farmec pur, fără de pată,

au mai rămas doar frunze moarte.

BALADA MEMORIEI TRĂDĂTOARE

Sunt amintiri care-au trecut de mine,

pierdute, rând pe rând, pe cale

de o memorie care-o ia la vale

răpindu-te, adesea, şi pe tine.

E-atât de bine fără de povară,

ca un copil, descopăr lucruri noi

însă, precum Sisif, le pierd la malul zilei

alunecând în hăul dinafară.

Dar nu mai sunt-nainte-mi anii,

cutezător cu care am pornit

la drumul ce-i aproape de-un sfârşit,

azi, aliat, îmi pare, cu duşmanii

şi mă despoaie zilnic de trecut,

tabula rasa-mi face şi prezentul

pe care alţii o să scrie restul

poveştilor pe care le-am pierdut.

GÂNDURI ORTONOXE 2

Nu cred că poate fi dramă mai mare decât aceea de a avea mentalitate occidentală şi de-a trăi într-o ţară fostă şi rămasă comunistă. Să vezi oameni care se bucură de toate avantajele democraţiei şi capitalismului şi se manifestă în cel mai pur spirit comunist şi totalitar. Dar când cei care fac asta sunt reprezentanţii puterii, deci oameni care, vrând-nevrând, te reprezintă în faţa lumii, cele mai negre gânduri năvălesc în mintea ta şi te fac să te simţi la marginea lumii, la periferie. Ori tu nu eşti vinovat că dinozaurii, şerpii şi şopârlele comunismului au reuşit să-şi impună reprezentanţii fiindcă două treimi dintre cetăţeni s-au crezut mai presus şi nu şi-au exercitat dreptul de a vota, drept care, cred eu, în astfel de situaţii este şi o obligaţie.

Ori, astăzi, mediocritatea este şi rege şi regină. Visul unui mare liberal s-a împlinit. Avem o republică guvernată de monarhi. Motivul nu poate fi decât unul: mediocrii sunt nu numai mai mulţi ci covârşitori. N-ai cum să le faci faţă. Cei dotaţi, de fapt, nici n-au deprinderea şi capacitatea de a lupta. Ei  îşi concentrează energiile spre realizări nu spre drum, spre cale. Drumul trebuie să li-l netezească ceilalţi. Un copil supradotat nu-şi asigură condiţiile de manifestare ci i se asigură de către ceilalţi. Dar drumarii şi constructorii ocupă nu numai drumul ci şi construcţiile de pe margine. Ei sunt şi clasa muncitoare şi cea conducătoare.

Iar intelectualitatea a devenit o pătură din ce în ce mai ponosită. Tot mai multe diplome şi tot mai puţină educaţie...

VÂNĂTORII DE FLUTURI 2

Nu sunt într-o perioadă creativo-analitică foarte favorabilă, ba chiar cred că mă aflu într-o criză de formă, ca să mă exprim în termeni din lumea sportului, dar tocmai de aceea, pentru a-mi diminua tentaţia de a rătăci printre cuvinte, lăsând în urmă impresia certitudinii acolo unde nu e decât bâjbâială tipic umană, voi încerca să exprim câteva păreri inocente vizavi de înfiorătoarea poezie.

Mi-am imaginat-o întotdeauna ca pe un labirint iar proza ca pe un castel. Teatrul mi s-a părut podul de trecere de la unul spre celălalt. Paradoxal, viaţa noastră se desfăşoară pe pod. Acolo ne place, în văzul tuturor, fie că suntem nevoiţi ori ne dorim, pur şi simplu, să fim acolo. Dar, de-acolo, ne putem refugia, temporar, de-o parte sau de alta şi, oriîncotro am lua-o, avem întotdeauna de câştigat. Castelul poate fi un spaţiu al grandorii, al răcelii dar şi al orgoliului, al imposturii. Labirintul, pe de altă parte, e un loc al pierderii şi căutării, al dispersiei ori al reducerii la esenţe, al oniricului ori al cotidianului frust dar şi al găsirii şi regăsirii. Spaima de a nu ajunge la capăt e anulată de speranţa unei şanse noi. Lectura poeziei, dacă perseverezi şi ai răbdare, îţi provoacă astfel de stări. Şi, un vers deosebit, e o portiţă în labirint. Aş vrea să încep cu una dintre poeziile mele preferate CEA FĂRĂ DE UMBRĂ de Vasile Voiculescu:

Se măsurau virtuţile... -ntr-o joacă,
Cu umbrele ce aruncau sub soare:
Aceea-i cea mai sfântă şi mai mare
Care mai lungă umbră o să facă.

Era o dulce luptă făr' de preget,
Dădeau cu pasul larg peste nisip...
Una striga că le-a-ntrecut cu-n deget
Şi-o-ncununară în anume chip.

Iubirea sta deoparte şi privea
Hârjoana lor cuminte de-a regina...
Şi cât de tare o bătea lumina,
Ea niciun fel de umbră nu făcea.

Restul e tăcere ...

VÂNĂTORII DE FLUTURI

Constat, din ce în ce mai nedumerit, neîncrederea, sfiala, inconfortul, reţinerea oamenilor, în special a copiilor, faţă de poezie. Adevărul este că, la contribuţia asiduă, an de an, generaţie de generaţie, a profesorilor, cufundaţi în meditaţii grave şi analize profunde, sincronice şi diacronice, ale implicaţiilor abisale şi absolute ale foneticii, vocabularului, morfologiei ori sintaxei în semantica textului, nici nu-i de mirare o astfel de atitudine. Înălţimea de la care se făcea analiza şi la care trebuia ridicat şcolerul, era, întotdeauna, ameţitoare. Fiecare elev de liceu nu se poate apropia de textul poetic fără un ritual aproape mistico-savanto-erudit de iniţiere, în care  proful-guru, etalează toate direcţiile şi schemele de interpretare a textului, ucigând, conştient ori nu, de fapt, poezia şi asasinându-l pe lectorul inocent, vrăjit, fascinat şi, poate, uşor timorat de sonoritatea şi bogăţia semantică. Pe textele poetice se face, în şcoală, anatomie şi, ceea ce rămâne nu-i decât un cadavru disecat. Foarte bine secţionat, cu explicaţii pertinente, dar un cadavru. Ori, esenţa umană e sufletul sau mintea, adică ceea ce se pierde întotdeauna. Lecţia de anatomie nu poate fi făcută pe un organism viu ci numai după ce devine un leş. Vederea acestuia nu e cea mai plăcută imagine.

Poate că, în acest sens, profesorul nu este cel mai potrivit ghid...

VERSURI 38

Resimt,

rugându-mă Ţie,

oboseală,

o urmă

a sudorii

fierbinţi

de pe chipul Tău

picate

în chinul

genezei. 

VERSURI 37

În mâinile Tale

lutul din care plăsmuieşti

viaţa

e Pământ

înmuiat

cu o lacrimă

de cer.

VERSURI 36

Între steaua mea căzătoare

şi steaua ta norocoasă

rătăcim...

Ploi de meteoriţi

spală

păcatele

privirii întoarse

înspre calea

lactee.