Îmi ies din minţi şi minţile din
mine
şi îmi încord iar muşchii inutil
dar, fără gestul ăsta, infantil,
m-ar îneca mustrările divine.
Sunt trestie, arar şi gânditoare,
tot mai supusă marilor furtuni
şi aruncată-n funduri de genuni
nu mai găsesc putere să dau floare.
Din toate câte-am avut parte
în unduirea de-altădată
cu farmec pur, fără de pată,
au mai rămas doar frunze moarte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu