Constat, din ce în ce mai nedumerit,
neîncrederea, sfiala, inconfortul, reţinerea oamenilor, în special a copiilor,
faţă de poezie. Adevărul este că, la contribuţia asiduă, an de an, generaţie de
generaţie, a profesorilor, cufundaţi în meditaţii grave şi analize
profunde, sincronice şi diacronice, ale implicaţiilor abisale şi
absolute ale foneticii, vocabularului, morfologiei ori sintaxei în semantica textului, nici nu-i de
mirare o astfel de atitudine. Înălţimea de la care se făcea analiza şi la care
trebuia ridicat şcolerul, era, întotdeauna,
ameţitoare. Fiecare elev de liceu nu se poate apropia de textul poetic fără un
ritual aproape mistico-savanto-erudit de iniţiere, în care proful-guru, etalează toate direcţiile şi
schemele de interpretare a textului, ucigând, conştient ori nu, de fapt, poezia şi asasinându-l pe lectorul
inocent, vrăjit, fascinat şi, poate, uşor timorat de sonoritatea şi bogăţia
semantică. Pe textele poetice se face, în şcoală, anatomie şi, ceea ce rămâne
nu-i decât un cadavru disecat. Foarte bine secţionat, cu explicaţii pertinente,
dar un cadavru. Ori, esenţa umană e sufletul sau mintea, adică ceea ce se
pierde întotdeauna. Lecţia de anatomie nu poate fi făcută pe un organism viu ci
numai după ce devine un leş. Vederea acestuia nu e cea mai plăcută imagine.
Poate că, în acest sens, profesorul
nu este cel mai potrivit ghid...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu